„Alethea”, amintiri turcesti despre viitorul Rosiei Montane

„Aurul inseamna stralucire, bogatie si, de cele mai multe ori, conflicte. Incepand cu 1989, o serie de companii miniere multinationale s-au aratat interesate sa extraga aur din Turcia. Eurogold, o companie australiano-canadiana, a fost una dintre ele. Procesul tehnologic propus presupunea deversarea de cianuri, ceea ce a ingrijorat comunitatile din zona. Cu toate ca localnicii au castigat procesele intentate companiei in toate instantele, extragerea aurului continua si astazi.” Cu aceste cuvinte introductive a fost prezentat la Sibiu, in octombrie 2009, la Festivalul de film documentar „Astra Film Festival”, filmul documentar „Alethea”, realizat de Petra Holzer si Ethem Ozguven din Turcia. O exploatare miniera minuscula (24 tone de aur si 20 tone de argint), in comparatie cu ceea ce ar urma sa fie la Rosia Montana, pune pe jar comunitatile dintr-o zona dens populata.

Coincidenta de nume dintre compania de la noi (la inceputurile ei) si compania din Turcia nu este intamplatoare. Este vorba de Eurogold, nume „curat” european. Rechinii transatlantici de exploatare a resurselor minerale obisnuiesc sa-si puna astfel de nume inselatoare, „frumoase”, europene. Si Rosia Montana Gold Corporation s-a numit, in anii de inceput, Eurogold, la fel ca firma din Turcia. Acest nume este pasaportul de intrare in Europa, dupa ce Africa, Asia si America de Sud au devenit constiente de pericolul reprezentat de astfel de musafiri hrapareti si nepoftiti. Filmul lui Holzer si Ozguven scoate in evidenta adevaruri universale despre corporatiile miniere canadiene, de care s-au saturat si ziarele si ONG-urile si publicul de peste Ocean si chiar Organizatia Natiunilor Unite! Una spune Justitia si alta spune Guvernul, exact ca in Romania, unde ministrul Mediului da unda verde analizei studiului de impact asupra mediului, desi ONG-urile au avertizat ca Certificatul de Urbanism nu este in regula si, in orice caz, continua sa fie contestat. Mai departe, una spune CEDO si alta spun ministrii guvernului de la Ankara. Povestea din filmul „Alethea” este o mostra elocventa despre ceea ce s-ar putea intampla si la noi, in Apuseni, daca guvernantii, care au de platit inca multe datorii din campania electorala, se vor lasa ingenuncheati de capitalul de risc din lumea larga.

„Oamenii care rezista sunt niste eroi”

Filmul debuteaza cu povestea din 1991. Eurogold cumpara pamant la un pret simbolic, exact cum au facut canadienii la Rosia Montana. Oamenii nu-si dau seama si vand, ametiti de sumele totusi mari pentru buzunarele lor mult prea mici. Este pamantul mostenit de la parinti si bunici. Cand isi dau seama ca au gresit, e mult prea tarziu. Compania devine stapana pe tot ce misca (intocmai ca la Rosia Montana!). Un reprezentant al Ministerului Sanatatii de la Ankara, alertat de efectul dezastruos al forajelor, nu este lasat sa se apropie de santier (la Rosia au fost mai… precauti: au cumparat medicul cu totul, obligandu-l apoi sa plece!).

De sectorul de foraje nu se apropie nimeni. Pamantul turcesc devine, peste noapte, pamant interzis chiar si pentru guvernantii tarii. Doi sateni curajosi, opozanti ai proiectului minier, isi varsa focul in fata camerei de filmat: „Noi, pergamonienii (zona se numeste Pergamon), cum o sa traim? Pamantul e bun. Pamantul nostru este aurul nostru. Va trebui sa plecam de pe pamantul nostru ca odinioara batranii care au emigrat in America. Nu, nu vom pleca. Cei care rezista sunt niste eroi. Noi suntem poporul. Dreptatea e de partea noastra. Vom invinge”. Satul Ovacik este cel mai afectat. Batranii se plang cui vrea sa-i asculte.

„Am ajuns sa nu mai putem manca ouale gainilor din curte, rosiile din gradina, maslinele din pom, caci otrava cianurii e peste tot…”

Ca si la Rosia Montana, oficialii companiei, straini sau localnici cumparati cu salarii mari, vin sa linisteasca spiritele. Iata o fraza tipica, cunoscuta din folclorul Gold Corporation: „Proiectul nu va produce nici o paguba”. La inceput, activistii de mediu sunt optimisti. Ei cred ca-i vor determina pe capitalistii straini sa plece de bunavoie. Vor constata insa ca nu pleaca nici daca justitia le interzice exploatarea. Odata ce a pus piciorul pe un zacamant de aur, o corporatie transatlantica nu pleaca pana ce nu epuizeaza minereul. Cale de mijloc nu exista, chiar de-ar fi sa declanseze un razboi civil (cazuri intamplate in Africa si Asia).

Pe o panta, langa sat, sunt taiati maslinii, sa faca loc santierului. Un batran il striga pe reporter si se destainuie: „Am ajuns sa nu mai putem manca ouale gainilor din curte, rosiile din gradina, maslinele din pom… si am ajuns sa nu ne mai putem cultiva nici tutun, nu mai putem cultiva nimic, ca otrava cianurii e peste tot…”. O noua demonstratie de strada in fata sediului companiei. Circa 2.000 de localnici blocheaza drumul cu carute si tractoare. O batrana explica unui reporter: „Ministrul Mediului ne ignora, a tratat zona ca pe un desert, nu ca pe o arie locuita. L-am chemat sa vina sa vada, dar n-a venit… nu indrazneste. Nu vrem aur, le dam foc… Ne ajunge pamantul nostru. Aceasta companie a incercat sa ne cumpere… Ne-a trimis alimente cu camioanele. Refuzam! Nu vrem nimic de la ei!”.

„Acest aur este o bogatie binecuvantata a pamantului pe care-l mostenim de la parinti. Sa-l lasam in pamant acum. Mai devreme sau mai tarziu, noi il vom putea exploata”

Filmarea surprinde toate evenimentele in desfasurarea lor temporala, reporterul a fost de fata in ultimii 15 ani. Referendumul din 1997, din comuna Ovacik. Se numara voturile. Nici un vot de partea companiei! Imediat ce se anunta rezultatele, multimea marsaluieste spre orasul apropiat si striga: „Nu stati nepasatori! O sa va vina si voua randul!”. Ca urmare a rezultatului referendumului, Consiliul de Stat de la Ankara, reunit in sesiune speciala, ordona intreruperea activitatii miniere. Compania ignora somatia Consiliului (un fel de CSAT) si isi continua lucrul. In urma acestui refuz, taranii ies din nou in strada. Unul dintre ei vorbeste cu reporterul: „Ne platim taxele, facem serviciul militar, de ce guvernantii nu-si coboara privirea spre noi? Care-i vina noastra? Am incercat toate metodele: mitinguri, referendum, am iesit goi pe strada, am blocat drumurile. Are statul dreptul sa faca asta cetatenilor sai? Le cerem autoritatilor sa ne protejeze”.

Are cuvantul un activist ecologist care aminteste reglementarile ONU: „Zonele locuite trebuie sa fie la cel putin 30 de kilometri departare de locul unde se foloseste cianura”. Oamenii vocifereaza, sunt scandalizati de incalcarea si a acestor norme internationale. Unul dintre ei izbucneste: „Mina de aur nu va face sa creasca economia acestei tari. Dar noi, cetatenii turci, putem ajuta economia! Acest aur este o bogatie binecuvantata a pamantului pe care-l mostenim de la parinti. Sa-l lasam in pamant acum. Mai devreme sau mai tarziu, noi il vom putea exploata. Nu putem acum, dar o vom face in 30-50 de ani!”.

„Vom refuza sa mai platim taxe, vom refuza sa ne indeplinim datoriile de cetateni”

Ca si la Bucuresti, unde Inalta Curte de Casatie si Justitie a consfintit calitatea de monument intangibil a muntelui Carnic, oprind practic proiectul RMGC, Curtea Suprema de Justitie de la Ankara decide in 1998: „Mina de aur din Pergamon este impotriva Constitutiei”. Mii de oameni se deplaseaza in Capitala cu bratele incarcate de flori, spre a-i omagia pe judecatori. Unul dintre ei anunta in portavoce: „Declaram greva ca cetateni. Vom refuza sa mai platim taxe, vom refuza sa ne indeplinim datoriile de cetateni. Nu vom mai merge la vot si la armata. Vom cere azil politic in Grecia. Democratia se imprastie pana ajunge la noi, satenii”. Vazand ca lucrarile minei nu sunt intrerupte, satenii deschid proces la CEDO impotriva companiei „Eurogold”, pentru a nu se fi supus Consiliului de Stat. Unul dintre satenii semnatari ai plangerii trimise la Strasbourg marturiseste: „Ne luptam pentru viata de atatia ani. Oamenii au nevoie de aer, de apa si de pamant, nu de aur. Nici o tona de aur nu ar putea compensa viata unui om. Oamenii traiesc o singura data. Daca am trai de doua ori, am muri acum pentru aur si am trai mai mult data viitoare, cand vom reveni la viata”.

1999. Pe baza unui raport mincinos care spune ca natura nu a fost afectata, Eurogold cere oficial redeschiderea minei (de fapt, nu fusese inchisa niciodata), impotriva deciziei Curtii Supreme. Primul-ministru se conformeaza si da ordin ca mina sa fie redeschisa, desi nici in Turcia actiunile executive nu pot fi deasupra sentintelor justitiei. Potrivit reglementarilor Curtii, „este imposibil de a vorbi de o metoda sigura atunci cand vorbesti de exploatarea cu cianuri”. Practic, Consiliul de Ministri (guvernul) accepta ca Eurogold sa lucreze fara licenta.

„Vom spune NU exploatarii cu cianuri pana la moarte”

Decizia guvernului provoaca alte si alte demonstratii. Mii de localnici ies din nou in strada. Pe o pancarta se poate citi: „Vom spune NU exploatarii cu cianuri pana la moarte”. Un specialist povesteste care sunt efectele cianurii: malformatii la nastere, cancer la nou nascuti, cancere de san la femei (o incidenta marita in ultima vreme, in zona Pergamon). Un fost muncitor al companiei isi invinge teama si povesteste, sustinut de imagini filmate chiar la locul faptei: „Ca sa demonstreze presei ca cianura din iazul de decantare este complet inofensiva, compania ne-a obligat pe vreo 20 de mineri sa inotam in iazul respectiv. Eram sanatos tun atunci. Am fost nevoit sa accept ordinul de a inota, ca sa nu-mi pierd slujba. La fel au facut si ortacii mei. Oamenii companiei ne-au asigurat ca nu vom pati nimic, ca apa este pura ca o apa de izvor. Ne-au pus sa bem demonstrativ, in fata camerelor de filmat. Dupa aceea, la nici un an de la nefericita demonstratie, am inceput sa observ schimbari graduale in corpul meu. Am luat pastile, dar degeaba, nu m-am vindecat. Azi am cancer si sunt disperat, deoarece m-au dat afara din slujba ca invalid”.

„Oamenii au castigat numai otrava. Bancile, lingouri”

Un inginer minier constata: „Graba atator companii de a investi in mine aurifere din Turcia este suspecta. Deoarece populatia se opune peste tot, guvernantii au luat decizia de a incheia contracte secrete” (vezi si contractul dintre statul roman si compania de la Rosia Montana). Celebrul profesor Noam Chomsky, de la Universitatea din Istanbul, crede ca corporatiile aurifere au succes acolo unde „populatia nu e prea educata si nu se poate organiza. Rezistenta pasnica de 15 ani (intre timp, regizorul insereaza imagini filmate in 2005), a populatiei din Pergamon, este importanta pentru ca acesti oameni apara viata. O fac in numele nostru, al tuturor, pentru ca viata e sacra”.

Intre timp, Eurogold dispare, se naste Normandy, iar dupa un timp, compania americana Newmont (actionara si la Rosia Montana si data in judecata chiar in tara mama, in SUA) preia toate actiunile. N-a rezistat mult in business si si-a vandut actiunile companiei turcesti Koza. O noua demonstratie ia cu asalt sediul companiei (la acest capitol, al demonstratiilor si opozitiei de masa, motii din Rosia Montana s-au dovedit mult mai anemici si mai usor de manipulat). Ia cuvantul un activist de mediu: „Daca va continuati protestul corect, apa, aerul, pamantul, satul – nimeni nu va avea atata putere sa vi le ia, sa vi le polueze. Stim ca rivalii nostri sunt foarte bogati, au relatii la Ankara si sunt puternici. Dar vointa noastra este mai puternica decat toate relatiile lor”. O taranca aidoma batranelor noastre din Baragan se apropie de reporter si plange: „De ce nu vine primul-ministru aici? L-am ales, de ce nu vine? Sa vina, sa guste din rocile astea poluate cu cianura! De ce ne distruge pamantul? Nu mai pot vorbi…”. Filmul se incheie cu anuntul de la CEDO. Este anul de gratie 2006. Sentinta judecatorilor europeni suna astfel: „Guvernul Turciei trebuie sa plateasca daune tuturor celor 315 localnici afectati direct de proiectul minier, iar mina trebuie inchisa”. Comentariul regizorului Petra Holzer: „Oamenii au castigat numai otrava. Bancile, lingouri”. In anul urmator, 2007, in ciuda tuturor sentintelor posibile in sistemul judiciar al Europei, mina din Pergamon lucra inca. Parafrazand titlul cunoscutei carti a lui Erich von Daineken, „Amintiri despre viitor”, am putea spune ca povestea de mai sus nu este altceva decat o colectie de… „amintiri turcesti despre… viitorul Rosiei Montane”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *