Animalele disp?rute de pe teritoriul României
Animalele disparute de pe teritoriul Romaniei
Animalele disparute de pe teritoriul Romaniei

Natura Romaniei de azi, desi inca gene­roa­sa, este, ca mai peste tot in Europa, doar o ramasita a fostei sale bogatii. Daca am da tim­pul inapoi cu patru-cinci sute de ani, am ra­ma­ne fara suflare: paduri nesfarsite si rauri limpezi, tur­me imen­se de antilope, bouri, zimbri si cai sal­batici, mar­mote, dropii, castori si foci traiau in spatiul de­limitat de Dunare, Carpati si Marea Neagra. Multe din­­tre ele au pierit cu totul si au fost uitate. Ca de vina pentru po­­vestile lor tris­­te au fost schim­barile dras­tice de me­diu, defri­sa­rile si asanarile, lacomia ce­lor puternici, ne­pasarea sa­racilor, in vremuri in ca­re supravietuirea era sin­gu­ra ordine, ori „lupta” ide­olo­gica a „omului nou” cu na­tura, nu mai con­tea­za. Pe une­le le mai putem vedea im­pa­iate prin mu­zee, ori le regasim amin­ti­rea in ver­suri populare si in numele unor localitati. Urma altora a fost inghitita de timp. Ci­ne mai stie azi ca ceah­­laul a fost la ori­gine un vul­­tur urias, care patrona cand­­­­va Carpatii, exterminat de oa­­­meni cu hoituri otravite? Doar de noi depinde ca ase­menea sacrilegii sa nu se mai repete si – cine stie – ca pe une­­le dintre ani­ma­lele dispa­rute sa le rea­du­cem, miracu­los, inapoi.

Plotunul, cerbul „lopatos”

Inainte de a-si restrange traiul la nesfarsitele tai­gale ale Siberiei sau Alaskai, ela­nul traia si in Tarile Ro­mane, sub numele vechi de „plotun”. Ul­timul plo­tun a fost doborat de braconieri in 1978, in Vran­cea. Do­ve­zile existentei lui in padu­rile noastre se afla pretu­tindeni in folclor si in topo­nimie. Cantemir relata, in Descriptio Moldaviae, cum turmele de plotuni co­borau iarna pe malurile Nistrului, iar din balada populara „Voda Capitan Matei” aflam ca, in vremea voievodului Matei Ba­­sa­rab, voinicii vanau „cer­bii falnici, ramurosi, si plo­tu­nii lopatosi… „. In Geo­gra­fia Universala a astro­no­mului si matematicia­nu­lui italian Ma­gini, scrisa la sfarsitul seco­lu­lui XVI, cand vine vorba de Transilvania se spune ca era aco­perita de paduri dese, stapanite de elani. Dupa 1800, nu s-a mai vorbit de ei, insa cateva exemplare au mai fost semnalate, ici-colo, si in secolul 20. In 1964, a fost fotografiat un ultim plotun pe grindul Letea din Delta.

Calul salbatic (tarpanul)

Odata domesticit, calul a insotit, din vremuri de dincolo de memorie, incepand poate cu neoliticul timpuriu (7-10 000 ani i.H.), istoria recenta a omului si a contribuit decisiv la aparitia civilizatiei. Spatiul dacic, cel dintre Tisa, Dunare si Marea Neagra, es­te si leaganul stramosului tuturor cailor domes­tici de pe teritoriul european. Tarpanii (sau ta­pa­lanii, pentru ca aveau glezna si copita groasa), ul­ti­mii dintre caii liberi, au trait in podisul transil­van, in Campia Romana, Moldova si Dobrogea, si au fost ucisi, pana pe la 1750, in vanatori or­ganizate de nobilii si boierii locurilor. Unele teri­to­rii locuite de tar­pani erau imprejmuite si cap­tu­rarea lor in­ter­zisa oamenilor de rand. Rezervati ca trofee nea­mu­rilor regesti, tarpanii erau ucisi cu sulite si palose, in vanatori organizate, urmate de festinuri. Un cro­nicar de la curtea regelui roman al Unga­riei, Matei Corvin, aminteste intr-o scriere din 1495 de un astfel de „parc” de vanatoare, consti­tuit in preaj­ma cetatii Fagarasului, unde vietuiau si zimbrii si bouri. In Moldova si Bugeac, tar­pa­nii erau omo­rati pentru ca iepele lor ade­meneau caii do­mes­tici, iar acestia, odata „de­dulciti” la liber­ta­te, nu mai su­por­tau caruta sau cala­re­tul si deveneau na­ravasi.

Colunul, magarul salbatic

Cantemir vor­beste si despre el, dar spune ca nu-l cu­noaste, de unde dedu­cem ca dis­pa­ruse deja, la sfar­situl secolului XVII. In siturile arheologice de la Hamangia si Te­chir­ghiol, s-au gasit o mul­time de oa­se de co­lun, magarul salbatic mon­gol, care vie­tuia in Mol­dova si Valahia a­cum cateva sute de ani. A fost un animal fru­mos, mai fin si mai inalt decat ma­garul domestic, de cu­loare bej, cu coama bo­ga­ta. Balega lui era fo­losita pentru fumi­ga­tiile magice ce insoteau une­le descantece. Un sat de langa Sibiu, pe nume Co­lun, este atestat pe la 1350 (satul exista si azi). Multe asezari din Mol­do­­va si Basarabia au pur­­­tat numele Colunu. Ul­timul magar liber, a­flat pe cale de dispa­ri­tie, mai poate fi gasit azi doar in Mongolia si in stepele din nordul Chi­nei, in rezervatii (de la cateva mi­li­oa­ne, au ra­mas cateva mii), unde este intens bra­conat. In viitorul apropiat, colunul va fi, cu mare pro­ba­­bi­litate, exterminat in tota­litate.

Bobacul (marmota de stepa)

Marmota de stepa a trait in toate campiile din teritoriul romanesc. De­numirea de „bobac” sau „bai­bac” provine din lim­ba turco-tatara si este regasita azi in nenu­ma­rate toponime. Baiba­ra­cele sau bai­ba­firele din vechime, haine scurte pa­na-n brau, purtate cu pre­cadere de femei, se faceau din blana de bo­bac, pretuita pentru frumusetea si calitatile ei. Intr-o vre­me, nu exista cadou de nunta mai bun de facut unei mirese de boier decat o „bai­ba­raca”. Din acest motiv, bobacul a si fost ex­ter­mi­nat, inca din evul mediu tarziu. In zonele i­nal­te ale Mus­celului si Ar­gesului, a existat si o va­rietate alpina de marmota, numita „suica”, intalnita si in versurile baladei „Voda Capitan Matei” („Tapii de pe stanci vanau/ Suicile le sagetau/Muntii vaile vu­iau”), dar si in alcatuirea unor toponime (ex. co­mu­na Suica din Olt). Si azi, in unele zone din sudul Ro­maniei, „bo­bac” i se spune unui bar­bat mic de statura si indesat, ase­­meni unei mar­­mo­te.

Castorul sau brebul

Prezenta castorului, neobosit constructor de diguri din trunchiuri de co­pac taiate cu dintii, este atestata, pe tot teritoriul romanesc, prin nenu­ma­rate topo­nime avand in al­catuire particula „breb” sau „bre­be­nel”. Castorul eu­­ropean a disparut a­proape de pe tot cu­­prinsul continentului, acum mai bine de 200 de ani, fi­ind vanat excesiv pentru bla­na, dar si pentru casto­reum, secretia glandelor sale perianale, cu aro­ma de vanilie, folosita la fa­bri­carea parfumurilor. Din­­tii lor erau pusi in sal­be-talisman, pur­tate de co­pii, ca sa le „dea” danturi puternice. In­ce­pand cu anul 1998, se incearca reaclimatizarea cas­torilor pe rau­rile Olt, Mures si Ialomita. In aceasta vara, prin mi­gra­tie spon­tana, coborand pe Dunare din nordul Eu­ropei, au ajuns si in Delta cateva perechi de cas­tori, in complexul lagunar de la Somova-Par­ches, unde sunt monitorizati. Este posibil, asadar, sa avem din nou brebi in Romania, o specie cu un im­pact po­zitiv asu­pra mediului, pentru ca extind zonele umede, iar vi­zuinile lor din impletituri de crengi de­vin si locuri de cui­barit pentru pasari. O poveste cu final fericit, pe care am dori-o repetata si cu alte spe­cii dis­parute.

Marele zagan, vulturul barbos

Nu mai traieste de mult in Carpati, dar strajuieste de la mare inaltime Pirineii, Alpii, Tibetul si Hima­laya. Mai poate fi gasit si in insula Creta. Este cel mai mare si cel mai maiestuos dintre vulturi, cu o in­tindere a aripilor de aproape trei metri si ajungand pana la 9 kg greutate. Penele negre care-i cresc la baza ciocului ii dau renumele de „barbos”. Are un co­lorit frumos si este coplesitor sa-l vezi planand in tariile cerului. Zaganii mai traiau inca nestingheriti prin anii 1930, cand au fost im­pus­cati intr-o cam­pa­nie pro­gramata, crezandu-se, in mod eronat, ca vor uci­­de toti puii caprelor negre. Cei care au supravietuit atunci au pierit in vremea comu­nis­tilor, intre 1950 si 1960, in­tr-un asalt stahanovist de ex­­terminare a lupi­lor, con­siderati si ei „dusmani ai poporului”. Lupii erau mo­miti cu halci de carne otra­vita, zaganii au cazut si ei vic­time ale acestei practici bar­bare, o mare pierdere pen­­tru echilibrul naturii, caci, deopotriva, lu­pul si za­ganul erau sanitarii padurii si garantii stabilitatii ei. Din fericire, azi lupii traiesc din nou in pa­durile noastre, gra­tie unor migratii spon­tane ma­­sive venite dinspre Ucrai­na, insa din maies­tuo­sul za­gan nu a ramas nici macar amintirea. Au fost vremuri cand stapanea cerul Carpa­ti­lor si isi imprumuta nu­mele unor masive intregi. „Za­gan”, „Ceahlau” si „Ra­rau” sunt, cu mare pro­ba­bilitate, de­numiri dacice ale vul­tu­rului barbos.

Dropia

Sarmana dropie, traitoare cu zecile de mii in Cam­­­pia Romana, este o pasare de stepa mult mai ma­re ca o gaina (si din pacate chiar mai gustoasa decat ea), cu pe­naj frumos impestritat si alura mandra, cea mai ma­siva dintre pasarile zbu­ra­toare. Mai grei decat peli­canii sau lebedele, masculii de dropie ajungeau si la 18 kg. Saracia taranilor din Ba­ragan si Dobrogea a facut ca dro­pia sa fie vanata fara oprelisti. A fost usor de ex­terminat si pentru ca nu este dotata cu glanda uro­pi­gia­na, cea care secreta gra­simea protec­toa­re la apa si la frig. Cand sosea primul inghet, ari­pile in­ce­peau sa le atarne si nu mai puteau zbu­ra, asa ca taranii ie­seau pe camp si le uci­deau cu bate sau pietre, pentru a le ba­ga la cuptor. Prin anii 1970, ul­timele dropii au fost ucise in Te­le­orman, desi legile incercau sa le pro­te­jeze. Prin anii ’90, o singura pe­re­­che de dropii a mai fost sem­na­la­ta, cui­ba­rind in cam­pia vestica si ve­­nita probabil din Campia Pano­nica.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here