Animalele disparute de pe teritoriul Romaniei

Animalele disp?rute de pe teritoriul României
Animalele disparute de pe teritoriul Romaniei
Animalele disparute de pe teritoriul Romaniei

Natura Romaniei de azi, desi inca gene­roa­sa, este, ca mai peste tot in Europa, doar o ramasita a fostei sale bogatii. Daca am da tim­pul inapoi cu patru-cinci sute de ani, am ra­ma­ne fara suflare: paduri nesfarsite si rauri limpezi, tur­me imen­se de antilope, bouri, zimbri si cai sal­batici, mar­mote, dropii, castori si foci traiau in spatiul de­limitat de Dunare, Carpati si Marea Neagra. Multe din­­tre ele au pierit cu totul si au fost uitate. Ca de vina pentru po­­vestile lor tris­­te au fost schim­barile dras­tice de me­diu, defri­sa­rile si asanarile, lacomia ce­lor puternici, ne­pasarea sa­racilor, in vremuri in ca­re supravietuirea era sin­gu­ra ordine, ori „lupta” ide­olo­gica a „omului nou” cu na­tura, nu mai con­tea­za. Pe une­le le mai putem vedea im­pa­iate prin mu­zee, ori le regasim amin­ti­rea in ver­suri populare si in numele unor localitati. Urma altora a fost inghitita de timp. Ci­ne mai stie azi ca ceah­­laul a fost la ori­gine un vul­­tur urias, care patrona cand­­­­va Carpatii, exterminat de oa­­­meni cu hoituri otravite? Doar de noi depinde ca ase­menea sacrilegii sa nu se mai repete si – cine stie – ca pe une­­le dintre ani­ma­lele dispa­rute sa le rea­du­cem, miracu­los, inapoi.

Plotunul, cerbul „lopatos”

Inainte de a-si restrange traiul la nesfarsitele tai­gale ale Siberiei sau Alaskai, ela­nul traia si in Tarile Ro­mane, sub numele vechi de „plotun”. Ul­timul plo­tun a fost doborat de braconieri in 1978, in Vran­cea. Do­ve­zile existentei lui in padu­rile noastre se afla pretu­tindeni in folclor si in topo­nimie. Cantemir relata, in Descriptio Moldaviae, cum turmele de plotuni co­borau iarna pe malurile Nistrului, iar din balada populara „Voda Capitan Matei” aflam ca, in vremea voievodului Matei Ba­­sa­rab, voinicii vanau „cer­bii falnici, ramurosi, si plo­tu­nii lopatosi… „. In Geo­gra­fia Universala a astro­no­mului si matematicia­nu­lui italian Ma­gini, scrisa la sfarsitul seco­lu­lui XVI, cand vine vorba de Transilvania se spune ca era aco­perita de paduri dese, stapanite de elani. Dupa 1800, nu s-a mai vorbit de ei, insa cateva exemplare au mai fost semnalate, ici-colo, si in secolul 20. In 1964, a fost fotografiat un ultim plotun pe grindul Letea din Delta.

Calul salbatic (tarpanul)

Odata domesticit, calul a insotit, din vremuri de dincolo de memorie, incepand poate cu neoliticul timpuriu (7-10 000 ani i.H.), istoria recenta a omului si a contribuit decisiv la aparitia civilizatiei. Spatiul dacic, cel dintre Tisa, Dunare si Marea Neagra, es­te si leaganul stramosului tuturor cailor domes­tici de pe teritoriul european. Tarpanii (sau ta­pa­lanii, pentru ca aveau glezna si copita groasa), ul­ti­mii dintre caii liberi, au trait in podisul transil­van, in Campia Romana, Moldova si Dobrogea, si au fost ucisi, pana pe la 1750, in vanatori or­ganizate de nobilii si boierii locurilor. Unele teri­to­rii locuite de tar­pani erau imprejmuite si cap­tu­rarea lor in­ter­zisa oamenilor de rand. Rezervati ca trofee nea­mu­rilor regesti, tarpanii erau ucisi cu sulite si palose, in vanatori organizate, urmate de festinuri. Un cro­nicar de la curtea regelui roman al Unga­riei, Matei Corvin, aminteste intr-o scriere din 1495 de un astfel de „parc” de vanatoare, consti­tuit in preaj­ma cetatii Fagarasului, unde vietuiau si zimbrii si bouri. In Moldova si Bugeac, tar­pa­nii erau omo­rati pentru ca iepele lor ade­meneau caii do­mes­tici, iar acestia, odata „de­dulciti” la liber­ta­te, nu mai su­por­tau caruta sau cala­re­tul si deveneau na­ravasi.

Colunul, magarul salbatic

Cantemir vor­beste si despre el, dar spune ca nu-l cu­noaste, de unde dedu­cem ca dis­pa­ruse deja, la sfar­situl secolului XVII. In siturile arheologice de la Hamangia si Te­chir­ghiol, s-au gasit o mul­time de oa­se de co­lun, magarul salbatic mon­gol, care vie­tuia in Mol­dova si Valahia a­cum cateva sute de ani. A fost un animal fru­mos, mai fin si mai inalt decat ma­garul domestic, de cu­loare bej, cu coama bo­ga­ta. Balega lui era fo­losita pentru fumi­ga­tiile magice ce insoteau une­le descantece. Un sat de langa Sibiu, pe nume Co­lun, este atestat pe la 1350 (satul exista si azi). Multe asezari din Mol­do­­va si Basarabia au pur­­­tat numele Colunu. Ul­timul magar liber, a­flat pe cale de dispa­ri­tie, mai poate fi gasit azi doar in Mongolia si in stepele din nordul Chi­nei, in rezervatii (de la cateva mi­li­oa­ne, au ra­mas cateva mii), unde este intens bra­conat. In viitorul apropiat, colunul va fi, cu mare pro­ba­­bi­litate, exterminat in tota­litate.

Bobacul (marmota de stepa)

Marmota de stepa a trait in toate campiile din teritoriul romanesc. De­numirea de „bobac” sau „bai­bac” provine din lim­ba turco-tatara si este regasita azi in nenu­ma­rate toponime. Baiba­ra­cele sau bai­ba­firele din vechime, haine scurte pa­na-n brau, purtate cu pre­cadere de femei, se faceau din blana de bo­bac, pretuita pentru frumusetea si calitatile ei. Intr-o vre­me, nu exista cadou de nunta mai bun de facut unei mirese de boier decat o „bai­ba­raca”. Din acest motiv, bobacul a si fost ex­ter­mi­nat, inca din evul mediu tarziu. In zonele i­nal­te ale Mus­celului si Ar­gesului, a existat si o va­rietate alpina de marmota, numita „suica”, intalnita si in versurile baladei „Voda Capitan Matei” („Tapii de pe stanci vanau/ Suicile le sagetau/Muntii vaile vu­iau”), dar si in alcatuirea unor toponime (ex. co­mu­na Suica din Olt). Si azi, in unele zone din sudul Ro­maniei, „bo­bac” i se spune unui bar­bat mic de statura si indesat, ase­­meni unei mar­­mo­te.

Castorul sau brebul

Prezenta castorului, neobosit constructor de diguri din trunchiuri de co­pac taiate cu dintii, este atestata, pe tot teritoriul romanesc, prin nenu­ma­rate topo­nime avand in al­catuire particula „breb” sau „bre­be­nel”. Castorul eu­­ropean a disparut a­proape de pe tot cu­­prinsul continentului, acum mai bine de 200 de ani, fi­ind vanat excesiv pentru bla­na, dar si pentru casto­reum, secretia glandelor sale perianale, cu aro­ma de vanilie, folosita la fa­bri­carea parfumurilor. Din­­tii lor erau pusi in sal­be-talisman, pur­tate de co­pii, ca sa le „dea” danturi puternice. In­ce­pand cu anul 1998, se incearca reaclimatizarea cas­torilor pe rau­rile Olt, Mures si Ialomita. In aceasta vara, prin mi­gra­tie spon­tana, coborand pe Dunare din nordul Eu­ropei, au ajuns si in Delta cateva perechi de cas­tori, in complexul lagunar de la Somova-Par­ches, unde sunt monitorizati. Este posibil, asadar, sa avem din nou brebi in Romania, o specie cu un im­pact po­zitiv asu­pra mediului, pentru ca extind zonele umede, iar vi­zuinile lor din impletituri de crengi de­vin si locuri de cui­barit pentru pasari. O poveste cu final fericit, pe care am dori-o repetata si cu alte spe­cii dis­parute.

Marele zagan, vulturul barbos

Nu mai traieste de mult in Carpati, dar strajuieste de la mare inaltime Pirineii, Alpii, Tibetul si Hima­laya. Mai poate fi gasit si in insula Creta. Este cel mai mare si cel mai maiestuos dintre vulturi, cu o in­tindere a aripilor de aproape trei metri si ajungand pana la 9 kg greutate. Penele negre care-i cresc la baza ciocului ii dau renumele de „barbos”. Are un co­lorit frumos si este coplesitor sa-l vezi planand in tariile cerului. Zaganii mai traiau inca nestingheriti prin anii 1930, cand au fost im­pus­cati intr-o cam­pa­nie pro­gramata, crezandu-se, in mod eronat, ca vor uci­­de toti puii caprelor negre. Cei care au supravietuit atunci au pierit in vremea comu­nis­tilor, intre 1950 si 1960, in­tr-un asalt stahanovist de ex­­terminare a lupi­lor, con­siderati si ei „dusmani ai poporului”. Lupii erau mo­miti cu halci de carne otra­vita, zaganii au cazut si ei vic­time ale acestei practici bar­bare, o mare pierdere pen­­tru echilibrul naturii, caci, deopotriva, lu­pul si za­ganul erau sanitarii padurii si garantii stabilitatii ei. Din fericire, azi lupii traiesc din nou in pa­durile noastre, gra­tie unor migratii spon­tane ma­­sive venite dinspre Ucrai­na, insa din maies­tuo­sul za­gan nu a ramas nici macar amintirea. Au fost vremuri cand stapanea cerul Carpa­ti­lor si isi imprumuta nu­mele unor masive intregi. „Za­gan”, „Ceahlau” si „Ra­rau” sunt, cu mare pro­ba­bilitate, de­numiri dacice ale vul­tu­rului barbos.

Dropia

Sarmana dropie, traitoare cu zecile de mii in Cam­­­pia Romana, este o pasare de stepa mult mai ma­re ca o gaina (si din pacate chiar mai gustoasa decat ea), cu pe­naj frumos impestritat si alura mandra, cea mai ma­siva dintre pasarile zbu­ra­toare. Mai grei decat peli­canii sau lebedele, masculii de dropie ajungeau si la 18 kg. Saracia taranilor din Ba­ragan si Dobrogea a facut ca dro­pia sa fie vanata fara oprelisti. A fost usor de ex­terminat si pentru ca nu este dotata cu glanda uro­pi­gia­na, cea care secreta gra­simea protec­toa­re la apa si la frig. Cand sosea primul inghet, ari­pile in­ce­peau sa le atarne si nu mai puteau zbu­ra, asa ca taranii ie­seau pe camp si le uci­deau cu bate sau pietre, pentru a le ba­ga la cuptor. Prin anii 1970, ul­timele dropii au fost ucise in Te­le­orman, desi legile incercau sa le pro­te­jeze. Prin anii ’90, o singura pe­re­­che de dropii a mai fost sem­na­la­ta, cui­ba­rind in cam­pia vestica si ve­­nita probabil din Campia Pano­nica.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *