Broboane de roua licaresc ultima oara in ochisorii albastri de cicoare… Apoi, parfumul special de iarba cruda abia taiata se raspandeste incetisor. Asa incepe pretutindeni, la munte, sezonul cosirii fanului. Pentru turist, imaginea e idilica si linistitoare. Oameni puternici trudind din greu la coasa in plin soare, momentele in care totul se opreste pentru ca gospodine harnice au adus cosasilor de-ale gurii. Apoi, intregul ritual al imprastiatului fanului pentru uscare si adunatului in capite semete, glumele cosasilor si franturile de cantec ce razbat purtate de vant pe vale. La urma, vine vremea si pentru mirosul ierbii uscate la soare. Pentru cel ce e doar turist entuziast la munte, noptile petrecute cu ochii la stele, in culcus de fan proaspat, aduc amintiri de neuitat…
Complicata cale a ierbii
Totul este ceva mai complicat pentru proprietarul de fanete. Acolo unde agricultura este doar una de subzistenta, iarba, de care depinde supravietuirea vitelor peste iarna, poate fi principala recolta din an. Fara fan nu se poate, iar pentru a obtine recolta satisfacatoare, gospodarii au grija de fanete ca de ochii din cap si nu le este usor. Terenul trebuie ingrasat dupa un intreg tipic cu gunoi de grajd, uneori trebuie suprainsamantat cu iarba. Fiecare an prea ploios ori prea secetos aduce mari emotii ca iarba va fi prea putina sau de slaba calitate. Pentru proprietarul de fanete, sezonul de cosit mai inseamna si o cheltuiala si alergatura in plus. Cosasii nu sunt deloc figuranti care se ocupa decorativ de placerea vizuala a turistilor. Cei buni si harnici nu sunt usor de gasit, adesea trebuie cautati prin cateva comune invecinate, costa zeci de lei fiecare pe zi, plus mancarea si bautura necesare. Rudele merg la cosit unele la altele cu mic, cu mare, dar tot e nevoie de ajutoare pentru imprastiatul si adunatul ierbii uscate, e nevoie de operativitate pentru ca toata recolta poate fi zadarnicita de o ploaie. E nevoie de pricepere chiar si pentru construirea capitelor de fan, apoi de conditii bune pentru depozitare.
Intre cosit si pasune
Toate acestea functioneaza de veacuri intr-un sistem bine organizat, respectat de fiecare. Dincolo de grija pentru provizia de fan pentru iarna, gospodarii de la munte trebuie sa se ingrijeasca si de varatul animalelor. Putini sunt cei care detin si pasuni proprii, asa ca se recurge la sistemul varatului pe pasunea „de stat”.
De pilda, municipiul Campulung Moldovenesc, cu 1.154 hectare de pasuni in proprietate, este cel mai bogat in aceasta privinta din toata Moldova. Bine gospodarite, adica tratate cu grija cu care gospodarii obisnuiti se ocupa de terenurile de acasa, pasunile campulungene ar putea fi o avere inestimabila. Din pacate, cu bunul „de stat” rareori se procedeaza asa. Teoretic, sistemul este bine organizat. Pasunatul animalelor localnicilor pe perioada de vara este permis numai in perioada 20 mai–20 septembrie. O parte dintre trupurile de pasune sunt inchiriate prin licitatie, pentru organizarea de stane si vacarii, iar pe restul se practica pasunatul liber, pe baza unei taxe platite la primarie pentru fiecare animal. Incarcatura de animale este strict stabilita pe unitate de suprafata, pentru ca pasunea sa nu fie degradata prin folosire excesiva. Proprietarii animalelor sunt obligati sa efectueze un anumit numar de zile de munca la curatarea si intretinerea pasunilor de vegetatia arboricola. Sunt prevazute obligatii clare chiar privind igiena in sezonul de pasunat si operatiunile obligatorii pe pasuni. Sunt prevazute chiar si sanctiuni pentru neindeplinirea acestor obligatii. Totul ar putea fi perfect, daca reglementarile ar functiona in practica. Dincolo de cifre si hartii, mai nimic nu mai este cum ar trebui. Licitatiile pentru inchirierea pasunilor sunt, de fiecare data, prilej pentru unii sa se razboiasca pentru a fi „stapani de munte”. Fara vreo grija pentru buzunarul si nevoia proprietarilor de animale ce vor fi clienti pe vara, bacii se intrec in a ajunge la sume astronomice de inchiriere a pasunilor, numai ca sa ramana „stapani”. Chiriile mari aduc taxe mari percepute de la oamenii ce aduc vitele la varat, asa ca gospodarii cu mai putina dare de mana se gandesc de trei ori inainte sa lase cate un vitel nou-nascut in viata… Nici bugetul local nu prea castiga din astfel de afacere, pentru ca, dupa ce au luat taxe mari de la proprietarii de vite pe motiv ca au costuri mari, stapanii de munte au motiv sa nu efectueze nici lucrari obligatorii pe pasuni, pentru ca nu le mai permite punga, ba chiar sa ceara cateodata, la sfarsit de sezon, reducerea taxei de inchiriere a pasunilor, pe motiv ca, din cauza mistretilor, intemperiilor ori vegetatiei forestiere, suprafata reala a pasunii s-a diminuat.
Pasuni impadurite
Uneori, bacii chiar au dreptate in ce priveste suprafetele pasunilor. In prezent, pentru ca arboretul crescut anapoda pe pasuni nu a fost curatat la timp, cam 10-20 la suta din totalul pasunilor municipiului a devenit… padure. De zilele de munca pentru calitatea pasunilor si de normele de igiena prea putini mai sunt cei carora le pasa. Calitatea de odinioara a pasunilor campulungene este numai o amintire, pentru ca nimeni nu s-a ingrijit sa fie altfel. Edilii locali cer rapoarte si se limiteaza sa le citeasca. Pasunile campulungene au devenit o avere prea adesea ignorata si risca sa ajunga, in cateva zeci de ani de nepasare, doar o amintire pitoreasca pe pliantele de la vreo pensiune.
