Constructia unui sistem fiscal pentru industria extractiva de hidrocarburi – variabile si optiuni

Guvernul va pune un impozit suplimentar pe profitul companiilor energetice, în locul major?rii redeven?ei
 Constructia unui sistem fiscal pentru industria extractiva de hidrocarburi - variabile si optiuni
Constructia unui sistem fiscal pentru industria extractiva de hidrocarburi – variabile si optiuni

Interesele investitorilor si cele ale guvernelor nu sunt intotdeauna convergente. Aceasta afirmatie este cu atat mai valabila in cazul impozitarii sectorului de petrol si gaze, avand in vedere contributia substantiala a acestui sector la veniturile bugetului de stat, dar si importanta strategica a domeniului pentru asigurarea securitatii energetice a unei tari.

In timp ce statul doreste maximizarea veniturilor bugetare si prelevarea de taxe si impozite cat mai devreme, la inceputul proiectelor, investitorii urmaresc maximizarea valorii pentru actionari, finantarea cu precadere a investitiilor  si eventuale plati catre bugetul de stat cat mai tarziu, abia dupa recuperarea costurilor.

Guvernele sunt interesate de diversificarea portofoliului de resurse pentru a-si reduce riscurile si a-si intari securitatea energetica, in vreme ce investitorii urmaresc sa-si pastreze agilitatea in piata si capacitatea de adaptare la schimbarea conditiilor economice.

Este clar insa ca un sistem fiscal adecvat pentru acest sector trebuie sa asigure un echilibru intre prioritatile guvernelor  si cele ale investitorilor privati, satisfacand totodata si cerintele societatii civile. Un astfel de sistem trebuie sa duca la o situatie „win-win-win” pentru toate partile implicate – guverne, investitori, societate civila.

Romania se afla in fata unui moment important. In 2014 vor fi luate decizii privind modificarea sistemului fiscal sau implementarea unuia nou pentru impozitarea productiei de hidrocarburi. Acestea vor genera efecte pe termen mediu si lung asupra intregii economii.  In acest context, cunoasterea conceptelor de baza si utilizarea unor informatii fiabile pot facilita dialogul pe marginea cadrului fiscal.

Factorii cu putere de decizie in definirea unui sistem fiscal pentru industria extractiva de hidrocarburi trebuie sa tina seama de trei categorii de variabile interdependente: (i) elementele specifice unui sistem fiscal, (ii) conditiile fizice / tehnice si perspectivele de dezvoltare ale industriei, precum si (iii) conditiile la nivel macroeconomic.

Elemente specifice unui sistem fiscal

Baza sistemului fiscal pentru productia de hidrocarburi este determinata deforma contractuala. Aceasta stabileste drepturile si obligatiile investitorilor si ale statului pentru fiecare proiect de explorare, dezvoltare si productie a hidrocarburilor. La nivel global exista  trei tipuri principale de aranjamente juridice, cu diferente in ceea ce priveste titlul de proprietate asupra resurselor exploatate si modul de determinare a taxelor datorate catre stat: (i) concesiune, (ii) contract de impartire a productiei, (iii) contract de servicii (in unele tari se utilizeaza combinatii intre cele 3 sisteme de baza).

Fig. 1 – Utilizarea diferitelor forme contractuale pentru exploatarea hidrocarburilor

 

* Statele indicate cu culoarea gri nu au fost analizate.

Sursa: Prelucrare PwC din informatii publice

Sistemul de concesiune este cel mai raspandit, fiind implementat in majoritatea statelor membre OCDE, cu precadere in Europa, Australia si pe continentul nord-american, tari cu regimuri fiscale si legislatie moderne si stabile. Astfel, resursele subsolului apartin statului (uneori pot apartine si persoanelor private) care acorda drepturile de explorare, dezvoltare si exploatare unui investitor contra unei plati. Hidrocarburile exploatate devin proprietatea investitorului dupa extractie, acesta din urma platind statului redevente. Sistemul de concesiune este mai flexibil din perspectiva statului.

In cazul contractelor de impartire a productiei resursele apartin statului, dar odata exploatate, hidrocarburile se impart intre investitor si stat. Intr-o prima etapa, investitorul are dreptul asupra unui volum din productie necesar pentru recuperarea investitiilor si a costurilor de exploatare  (asa-numitul „cost oil”), care uneori include si plata unei redevente catre stat. Ulterior, productia suplimentara (asa-numitul „profit oil”) este impartita intre investitor (care obtine astfel profit) si stat, in cantitati efective ori in valoarea de piata a volumului de productie respectiv.

Contractul de impartire a productiei este utilizat in special in Asia si in unele zone ale continentului african, a caror stabilitate legislativa este mai redusa. In aceste conditii, investitorii cauta siguranta, iar acest tip de contract o ofera intr-o mare masura, deoarece clauzele contractuale sunt fixe si nu pot fi modificate unilateral de catre guvern, spre deosebire de o lege nationala aplicabila intregii industrii care poate fi modificata unilateral de catre stat (ca in cazul concesiunilor).

La sfarsitul perioadei contractuale, investitiile efectuate (echipamente, infrastructura etc.) raman in proprietatea statului. Dar totodata, acesta isi asuma eventualele obligatii de decontaminare care pot fi costisitoare. Litigiul de aproape doua decenii dintre guvernul din Ecuador si Texaco (ulterior achizitionata de grupul Chevron in 2001) este un exemplu elocvent in ceea ce priveste riscurile asumate de catre stat in legatura cu decontaminarea.

Cea de-a treia forma contractuala este reprezentata de contractele de servicii,in baza carora statul angajeaza companii care exploateaza resursele in numele si in beneficiul sau (hidrocarburile raman in proprietatea statului), in schimbul unui onorariu. Contractele de servicii sunt utilizate in state precum Iranul si Mexicul, iar acesta din urma ia in calcul renuntarea la acest sistem pentru ca nu ofera perspective de dezvoltare suficient de atractive sectorului.

In contractele de concesiune, regimul fiscal este influentat de: baza de impozitare si sistemul de deduceri fiscale.

In ceea ce priveste baza de impozitare, se practica doua sisteme:

Sistemul bazat pe venit care presupune impunerea unei redevente asupra valorii productiei de hidrocarburi, in baza unei cote unice (ca de exemplu in Croatia – 5%, in Turcia – 12,5%), sau a unei cote diferentiate in functie de nivelul productiei (sistem aplicabil in momentul de fata in Franta, Italia, Romania etc.), de evolutia pretului hidrocarburilor (Austria) si / sau a altor factori (de exemplu calitatea titeiului, tehnicile de exploatare, adancimea zacamintelor etc.). Avantajul major al sistemului pe venit este asigurarea unor fluxuri de redevente constante inca de la inceputul productiei, alaturi de transparenta si efortul moderat de implementare si monitorizare pentru companii si deopotriva pentru guvern. In acest sistem investitorul isi asuma integral riscul de piata.

Sistemul bazat pe profit presupune taxarea suplimentara a profiturilor obtinute din productia hidrocarburilor pe langa impozitul pe profit care este datorat de companii. In acest sens, taxarea suplimentara se face cu o cota unica nominala (Danemarca – 52%, Marea Britanie – 32%, Norvegia – 50% etc.), sau cu cote variabile in baza unui indicator numit „R-factor”. Acesta din urma este determinat ca raport intre veniturile cumulate si costurile cumulate pentru productia hidrocarburilor dintr-un zacamant pana la un anumit moment (similar celui implementat in Israel). Acest sistem se aplica prin determinarea profitului pe fiecare zacamant in parte, inca de la inceput, si astfel presupune eforturi de monitorizare si control ridicate.

La o prima vedere, s-ar putea considera ca acest sistem este mai avantajos pentru stat, dat fiind ratele nominale de taxare foarte ridicate comparativ cu ratele de redeventa aplicate in sistemul pe venit. Insa aici intervine cu efecte semnificative cel de-al doilea element – sistemul de deduceri fiscale.

Deducerile se acorda pentru incurajarea investitiilor in dezvoltarea zacamintelor mici sau avand conditii dificile de productie (cum ar fi offshore de mare adancime, titei greu, zacaminte mature), care in alte conditii nu ar fi profitabile si, implicit, atragatoare pentru un investitor. Deducerile functioneaza ca o majorare din punct de vedere fiscal a cheltuielilor si genereaza o scadere a bazei impozabile si, deci, a profitului la care se aplica taxarea suplimentara (de ex. la nivelul lui 2012, prin raportare la venituri, ponderea incasarilor din taxa suplimentara a reprezentat 18% in Danemarca, 15% in Marea Britanie, respectiv 21% in Norvegia). Prin urmare, in ciuda faptului ca ratele nominale de impozitare suplimentara a profiturilor sunt ridicate, rata efectiva de impozitare (calculata la nivelul veniturilor si deci comparabila cu redeventele) este mult mai redusa. De asemenea, spre deosebire de sistemul bazat pe venituri, in acest sistem o parte din riscul proiectelor de exploatare este suportat de catre stat deoarece, daca proiectele nu sunt profitabile, acesta nu va incasa impozitul suplimentar.

In ceea ce priveste impactul asupra veniturilor guvernelor, sistemul bazat pe profit poate implica fluctuatii semnificative in functie de profitabilitatea obtinuta din activitatea de exploatare a zacamintelor. In plus statul poate colecta venituri doar dupa obtinerea de profit. In consecinta, in acest sistem  riscul este impartit intre investitor si stat. Comparativ, in sistemul bazat pe venit, colectarea este certa si inca de la inceputul productiei.

Sumarizand, sistemul de impozitare bazat pe venit cu cote diferentiate ale redeventei incurajeaza productia din zacamintele marginale, asigura venituri constante la bugetul de stat inca de la inceputul productiei, ofera statului mai multa flexibilitate pe parcursul exploatarii si presupune eforturi de monitorizare si administrare reduse. In schimb, sistemul de impozitare bazat pe profit  isi atinge potentialul in cazul zacamintelor noi, cu rezerve certe si mari, cu costuri de operare moderate. 

Conditiile fizice / tehnice si perspectivele de dezvoltare ale industriei – premisele initierii unei discutii pentru stabilirea unui sistem fiscal optim pentru productia de hidrocarburi

Companiile care activeaza in industria extractiva de hidrocarburi sunt supuse unor conditii de operare si de piata specifice diferite in fiecare tara.  Sistemul  fiscal trebuie sa tina seama de acestea, deoarece influenteaza capacitatea companiilor de a-si derula activitatea in mod sustenabil  si de a genera venituri pentru ele si pentru stat.

Trebuie avute in vedere in principal:

  • tipul de zacaminte (conventionale / neconventionale – de ex. de sist);
  • distributia geografica a resurselor (onshore, respectiv offshore);
  • mixul petrol / gaze;
  • conditiile tehnice si geologice (gradul de epuizare a zacamintelor, fragmentarea in plan teritorial care determina amploarea activitatilor de logistica, productia per sonda etc.)
  • calitatea hidrocarburilor.

Fiecare dintre aceste caracteristici influenteaza costul de operare per unitate fizica de hidrocarbura extrasa, un indicator relevant pentru companiile care exploateaza hidrocarburi si care este determinant pentru pretul produselor finite si implicit pentru profitabilitatea lor.

Sursa: Analiza PwC in baza rapoartelor autoritatilor nationale / rapoartele anuale ale companiilor care activeaza in industria extractiva de hidrocarburi

O analiza a acestui indicator conduce la concluzia ca tarile europene in care se inregistreaza un cost de operare / bep scazut aplica unele dintre cele mai mari rate nominale de taxare (Norvegia si Danemarca) si utilizeaza un sistem de concesiune bazat pe profit. In cazul Marii Britanii, costul de operare si nivelul de taxare nominala ridicate sunt compensate prin sistemul de deduceri foarte generos.

Fig. 3 – Sistemul fiscal si nivelul de impozitare trebuie corelate cu trasaturile caracteristice ale industriei si profilul de risc (click to enlarge)

Un sistem fiscal ar trebui sa fie corelat si cu trasaturile caracteristice ale industriei. Investitiile necesare explorarii, dezvoltarii si productiei hidrocarburilor sunt mari si se fac pe termen lung, existand si o competitie intre tari pentru atragerea lor. Astfel, o tara cu resurse potentiale scazute, deci cu o prospectivitate redusa, trebuie sa ofere conditii mai favorabile, in acest context o fiscalitate echilibrata fiind esentiala.

La nivel macroeconomic, strategia energetica nationala are capacitatea de a influenta major un sistem fiscal. Obiectivele acesteia pot viza: cresterea productiei pentru un anumit tip de hidrocarbura cu influente asupra independentei energetice a tarii si asigurarea securitatii aprovizionarii, dezvoltarea industriei-suport pentru extractia hidrocarburilor si crearea de locuri de munca, incurajarea exporturilor de produse energetice.

Din aceasta perspectiva, autoritatile publice, prin fiscalitate (vorbim aici cumulat de nivelul de taxare si sistemul de deduceri fiscale) au posibilitatea de a incuraja anumite investitii. Un  exemplu in acest sens poate fi Rusia. Aceasta a adoptat recent un act normativ privind exceptarea de la plata taxei aferente extractiei de hidrocarburi in perimetrul Bazhenov unde exista rezerve uriase de petrol de sist (de aproximativ cinci ori mai mari decat perimetrul Bakken din SUA, zona care a generat revolutia productiei de petrol de sist din aceasta tara). Masura a fost necesara datorita investitiilor masive care trebuie facute pentru importul de tehnologie din Statele Unite si pentru constructia infrastructurii.

In cazul Romaniei, o masura de stimulare a investitiilor in productie ar putea fi acordarea de deduceri pentru zacamintele mature cu scopul de a creste gradul de recuperare al hidrocarburilor sau impunerea de cote reduse de redeventa pentru proiectele de exploatare a zacamintelor noi cu conditii dificile.

De asemenea, conteaza si modul in care se formeaza pretul, in special modul in care se stabileste pretul de vanzare al hidrocarburilor. Romania, spre exemplu, cu o productie majoritara de gaze naturale (70% din totalul productiei de hidrocarburi), are un pret reglementat, atat pentru consumatorii casnici, cat si industriali, pret de aproximativ trei ori mai mic decat al gazului din import. Liberalizarea preturilor va avea ca efect si cresterea veniturilor statului din redevente in suma absoluta si ca procent din PIB.

Un sistem adecvat pentru Romania?

Stabilirea unui regim de impozitare a sectorului de petrol si gaze adecvat pentru Romania trebuie sa plece de la analiza conditiilor specifice ale acestui sector in tara noastra.

Raportat la datele de productie din 2012, comparativ cu cei mai mari producatori din Europa, tara noastra este un jucator de talie redusa, inregistrand o productie de petrol si gaze naturale de cinci ori mai mica decat Olanda si Marea Britanie, si de treisprezece ori mai mica decat Norvegia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *