Cati dintre noi isi mai aduc aminte cum ne trezea mirosul de prajituri din bucataria bunicii duminica dimineata? De mesele acelea de familie cand totul era preparat proaspat, inclusiv painea iar dulciurile copilariei noastre erau in proportie de 99% facute in casa?
Cu siguranta multi sunt cei care au nevoie de o sfortare a memoriei pentru a readuce in prim plan aceste trairi. Ele par atat de pierdute in negura vremilor incat cateodata ne intrebam daca au fost reale sau sunt doar rodul imaginatiei noastre. Suntem atat de deprinsi cu ideea de supermarket, de a cumpara totul de-a gata incat ne pierdem radacinile. Cine-si mai sufleca acum manecile pentru a plamadi si rumeni o paine la cuptor? Poate doar bunicile ramase singure intr-un satuc uitat de lume, pentru ca doamnele si domnisoarele zilelor noastre sunt mult mai preocupate de ultimele aparitii in materie de moda si ce este nevoie pentru a le obtine decat sa-si piarda timpul pretios in fata cuptorului.
Nu spun ca evolutia nu este buna. Si eu fac parte dintre cei ce apreciaza confortul lumii moderne, insa detest alienarea ce-a venit o data cu modernismul. Nu ne mai intereseaza nimic decat confortul personal si pentru asta suntem dispusi sa facem orice sacrificiu.
Muncim de dimineata pana seara numai pentru a ne ridica in ochii celorlati prin puterea noastra de a achizitiona mai mult decat ei. Este o goana continua dupa ceva…cateodata nici macar nu mai suntem siguri ca toate aceste achizitii ne fac sau nu intr-adevar fericiti.
Copiii zilelor noastre sunt crescuti nu in spiritul echilibrului cu ei insisi si lumea inconjuratoare, ci sunt crescuti in spiritul unei competitii oarecum agresive pentru dezvoltare. Numai ca aceasta dezvoltare este pur materialista nu promoveaza valorile non materiale, spirituale, decat intr-un procent infim. Si la urma urmei, de ce le-ar promova? Peste tot sunt puse la mare pret calitati care sa-ti permita atingerea inaltelor standarde de performanta ale lumii moderne si in acest fel sa-ti confere statutul social mult dorit. Cu cat muncim mai mult cu atat ne si permitem sa consumam mai mult. Nu conteaza ca egoismul ne mananca si ultima farama de omenie din noi.
Consumerismul ne indeparteaza de la valorile de baza ale societatii, ne izoleaza tot mai mult si ne secatuieste resursele. Este uimitor cum sclipirile abundentei ne-au spalat capacitatea de-a rationa just si traim cu falsa impresie ca putem uza de bunurile pe care natura ni le-a oferit cu marinimie fara ca agresivitatea cu care le manipulam sa nu se si intoarca la un moment dat impotriva noastra.
Cred ca tot mai mult ne bazam pe celebra replica „dupa mine potopul„. Cata vreme acum si aici ne este bine si ne putem asigura acelasi stil de viata pana la apusul vietii, ce mai conteaza ce vine dupa? Eu am trait bine- merci in abundenta si „potopul” daca este sa vina dupa oricum nu ma mai afecteaza…
Oare chiar avem nevoie de atat risipa? Cercetatorii isi petrec ani si ani adanciti in ecuatii si strategii menite sa salveze resursele cand primul pas ce trebuie facut, si care ar avea un impact extrem de pozitiv ar fi adoptarea de catre fiecare dintre noi a unei conduite echilibrate.
Traim intr-o lume condusa de material, nicidecum de morala si de aici toate bolile ce macina sanatatea planetei.
A avea este verbul ce sta pe buzele tuturor, a proteja este mai mult un slogan la moda in ultima vreme. Toti vorbim de importanta revenirii la natura, de importanta protejarii resurselor prin consum rational si de folosirea metodelor prietenoase mediului dar oare chiar aplicam ceea ce propovadiuim?
