Cum a rezistat un imens cuibar primordial in mijlocul Transilvaniei

0
39
Cum a rezistat un imens cuibar primordial in mijlocul Transilvaniei

Sunt 12 cercetatori care scormonesc mlastina, ii cauta secretele si fac un plan de dezvoltare durabila a rezervatiei, un plan bazat pe trezirea interesului comunitatii locale pentru valoarea locului si potentarea lui in viitor. Sunt doua organizatii nonguvernamentale care au in custodie rezervatia si-n primavara aceasta au facut un proiect pentru a accesa fonduri europene, iar de la 1 iulie s-a semnat contractul pentru 500.000 de euro.

Pamant si atat. Cat vezi cu ochii. Dar ceva anume face ca el sa arate altfel pe fiecare petic incalzit de soare. Paduri, lanuri de porumb si floarea soarelui, fanete si campuri cu flori, un peisaj romantic, domesticit de mana omului, frumos ca in carti, colorat si parfumat. Peisajul care insoteste drumul spre Stufarisul de la Sic seamana izbitor cu sudul Frantei, l-ar gusta din plin orice turist. Doar ca soseaua este plina de gropi, rupta, surpata pe zeci de metri, infernala. E un drum judetean de care nu s-a apucat nimeni in ultimii zeci de ani sa-l repare. Au umplut hartoapele cu pietris pe care apele l-au dus la vale cu prima ocazie. Primarul din Sic spune ca drumul spre comuna sa a fost dintotdeuna o problema: poate pentru ca a fost atat de prost, locurile lor au ramas izolate si acolo s-au pastrat cel mai bine traditiile.

Oamenii inca mai ies pe strada in port popular, se casatoresc dupa reguli stricte si foarte rar stiu limba romana. Drumurile proaste i-au tinut pe sicani intr-o cultura straveche, izolata de civilizatie si astazi, desi au toti masini si ATV-uri, drumul se incapataneaza sa nu-i ajute prea mult. Dar au tinut izolate de curiozitatea omului si cateva sute de hectare de rezervatie naturala, scapata ca prin minune. Numai ca acum lipsa apei si focurile puse de ciobani, dupa spusele satenilor, pun in pericol Stufarisul de la Sic, pasarile si animalele de acolo.  Daca vegetatia se mai poate reface, cuiburile pasarilor si vietuitoarele, nu.

Stufarisul il vezi de sus, de pe deal. E ca o mare verde din care te astepti sa iasa pestii. Fosnetul lui are ceva linistitor si ademenitor, pare ca te absorbe, ca o soapta ancestrala. Pamantul abia muiat de ape al mlastinii mustea altadata, iar stuful era gros, ca pe deget, Acum e firav si atacat de alte plante. Cercetatorul Alin David, unul dintre custozii Deltei Ardealului, da un manunchi de stuf la o parte si arata pamantul mai mult uscat al mlastinii: „Vedeti, e tot mai putina apa, mlastina se ridica, s-a colmatat, iar firul subtire arata ca ar trebui taiat ca sa se revigoreze, in portiuni stabilite cu atentie, ca sa nu deranjam habitatul pasarilor, dar sa putem revigora plantele”.

Dincolo de marginea fragila a puntii, care da si ea semne de putreziciune dupa aproape zece ani de cand a fost facuta,  sub perdeaua de stuf, se ascund in hatisul lui peste 100 de specii de pasari. Cercetatorii au facut carari anume prin mlastina, doar de ei stiute, pe unde cutreiera locurile spre cuiburile pe care le monitorizeaza. Nu de pe punte se studiaza mlastina, ci chiar de jos, din mal si stufaris. „Sunt zile cand umbli si nu gasesti ce cautai, nu dai de pasarea pe care o cauti, esti obosit, flamand, te-a batut soarele in cap, iti zici hai, inca o ora, n-o sa mor si mai umbli un ceas, inca unul, cind deodata te uiti in sus si pasarea ta e pe cer, zboara ca o regina! Atunci uiti de toate!”, completeaza cercetatorul.

Cei 12 cercetatori care se ocupa de studiul Stufarisului au conceput un proiect pentru fonduri europene, primul de acest fel de cand s-a declarat zona rezervatie. Isi propun sa faca un plan de management prin care sa protejeze locul dar si sa trezesca interesul localnicilor, sa-i constientizeze asupra potentialului si valorii lui. Se gandesc la un turism ecologic, la cursuri, expeditii. Se gindesc la  interesul pe care comunitatea internationala a oamenilor de stiinta l-ar putea avea fata de acest loc, dar si la puterea exemplului pe care Occidentul o da in materie de conservare a naturii.

Stufarisul este lucrarea de doctorat a biologului Alin David. Cateva sute de hectare de cercetare. „N-am plagiat (spune razand n.red.), aici e mlastina mea, n-am copiat mlastina altuia!”.

„Vedeti, cand eu eram copil, nu aveam calculator si internet, traiam intr-un orasel din Ardeal si n-aveam ce face decat sa ma uit dupa porumbei, randunele, berze si tot felul de gaze. Bucuriile mele de copil astea au fost, sa ma uit cum zboara o pasare pe cer. Nu mi-a trecut nici acum: ia uitati-va la starcul ala, acolo sus, spre deal! Nu mai sunt decat doua perechi, focul i-a facut sa se restranga si nu le e bine, sa speram ca nu se intampla ceva rau cu ei, ca supravietuiesc. Sa stiti ca pe aripile lor duc echilibrul acestei lumi. Cineva spunea: daca-i faci rau Pamantului nu lui ii va fi rau, ci tie!”.

Alin David are 36 de ani, o pofta teribila de viata, preda la Facultatea de Biologie si e incantat sa vorbesca de pasarile lui: Delta e de vina! si rade. Bun, dar sa revenim la problemele ei: daca omul nu se imprieteneste cu ea, va fi o mare problema. Fiecare zi care trece aduce noi provocari. Colmatarea mlastinii, puntea care trebuie refacuta, foisorul si educatia, mai ales educatia. David crede ca de acolo trebuie inceput. Copiii trebuie sa inteleaga primii cat de importanta este natura si integritatea ei, pentru ca atunci cand vor fi mari nu vor mai face rau si la randul lor isi vor putea educa altfel copiii.

„Ignoranta este mai rea decat orice. Ai impresia ca o gaza nu are importanta, ca un vierme sau un batlan e nimic pentru viata ta, dar inchide ochii si imagineaza-te traind fara un cantec de privighetoare, fara un corb pe cer sau cuiburile fara nicio barza! Ar fi un cosmar, nu? Evolutia noastra pe Pamant si a intregului ecosistem depinde de fiecare gaza in parte. Depinde de fiecare vierme, el este o veriga intr-un lant. Are un rol al lui. Ca si noi”, crede tanarul custode.

„Nu vrem sa le spunem oamenilor in primul rand ce sa nu faca, ci ce pot sa faca, continua Alin David. Pot iubi locul acesta, pot sa se bucure de el fara sa-l distruga. Ne gandim sa facem acolo, in casuta de lemn, un centru de informare de unde turistii sa poata lua pliante, fotografii, materiale informative si echipamente pentru «bird watch». Pasarile pot fi vazute fara sa le deranjezi. Fara sa le omori. Stai pe deal, e un peisaj mirific, te relaxezi, te uiti la cer, poate nu l-ai mai vazut demult si cu binoclul vezi un uliu, un batlan, un lacar. Vezi intr-o zi ce n-ai vazut toata viata. Poti avea experiente unice, pe care sa le duci cu tine in lumea sterila dintre blocuri si sa te simti mai bogat, mai om. Ce, nu poti vana si cu aparatul de fotografiat? Stai la panda si cand apare starcul, pac, i-ai facut o poza! E miracol ce faci tu, opresti timpul in loc, pui in seiful universului o marturie. De tine depinde sa stii sa iei de la lume ce ti-a dat ea mai frumos! Ori asta inveti aici, pe campuri!”.

Cercetatorii custozi s-au gandit sa inceapa educatia ecologica cu copiii. Si nu in sensul stramt a ceea ce stiau ei pana acum despre ecologie, cum ca ea ar insemna sa strangi gunoaie si sa faci curat. Da, este important si asta, dar ecologie inseamna cunoastere si respect pentru natura, in toate formele ei.„Am avut copii cu mine, spune David, eu urmaream pasarea si le spuneam lor sa scrie in caiet, treceau notitele in fise. In felul acesta se simteau utili, importanti, dar si invatau in acelasi timp”.

Satul traieste oarecum paralel cu viata din stuf. Altadata de acolo isi luau satenii stuf pentru acoperit casele. Acum nu mai sunt decat cateva care mai poarta pe capul lor marturia unui mestesug mort odata cu batranii cunoscatori. „Nu era simplu sa faci un acoperis de stuf”, ne spune domnul Marton, „era greu dar era un lucru bun, tinea cald iarna si racoare vara, nu ca asta de tabla. Si nu costa nimic, il faceai cu mana ta.” Mergeau barbatii la taiat de stuf toamna, cand plecau pasarile in tarile calde, taiau in zig-zag ca sa nu se usuce terenul, sa lase umbra si sa se regenereze frumos. In fiecare an pe alta carare. Acum nu mai fac asa ceva. Doar un olandez nebun a venit in sat sa-si faca o casa acoperita cu stuf. Toti s-au uitat cruciti la el. Cine sa i-o faca? „In sfarsit”, spune domnul Marton, „o fost frumos ca i-o placut la noi, iar casa i-o face-o careva, ca nu o ramas casa neacoperita si copil nenascut!”.

Primarul Sallai Janos este suparat pe oieri, crede ca ei au dat foc la campurile rezervatiei. „Asa erau obisnuiti, ca sa regenereze iarba, dar la noi nu se poate, noi avem rezervatie naturala, nu poti face ce te taie pe tine capul.” A avut zile de foc la propriu pana cand au reusit  pompierii sa stinga incendiul iar pagubele sunt imense: 300 de hectare de padure si stuf.

Apoi, cea mai mare problema legata de locul cu stuf vine de la lipsa apei. „Alta data era si luciu de apa, sus, la stramtori, acum nu mai este. Acolo era peste, pescuiau oamenii cat vroiau, nu se termina niciodata, ba spalau si canepa acolo la ape, la stramtori, ca pe atunci cultivau canepa, teseau in casa si aveau nevoie de fir. Acum nu mai este strop de acumulare, iar stufarisul s-a ridicat pentru ca s-a colamatat si apa nu se mai coboara acolo. Apa de pe versanti se aduna si intra in sat, inunda casele. In ultimii ani am avut nenorociri de astea. Noi am mers cu oamenii din sat si am decolmatat cu uneltele noastre vreo 500 de metri, chiar la intrarea in sat, dar trebuie pe cel putin doi kilometri, si cu utilaje, cu masini, nu se poate cu mana. Ori noi nu avem bani pentru asa ceva. La primarie nu sunt bani nici pentru salarii, dar de o lucrare atat de mare. In orice caz, va dati seama ce s-a adunat acolo, daca locul n-a mai fost decolmatat din ’65?”.

Cum dispare lumea

Adusesem cu mine ghiduri de teren pentru flora si fauna locala, toate publicate in anul 1970. Odata ajuns in jungla hawaiana am avut un soc: cartile mele listau specii care disparusera sau erau pe cale de disparitie. Timp de 6 zile am mers in padure zilnic spunandu-mi: „Daca am rabdare cu siguranta voi vedea o multime de specii”, dar din pacate am vazut foarte putine. De fapt, in Hawaii-ul zilelor noastre au mai ramas doar 10 specii native de pasari, si inca 10 care se zbat pentru supravietuire. Deodata, aceasta discutie despre disparitia pasarilor devenea foarte reala. Oriunde intalneai biologi la o ceasca de cafea, aparea acelasi subiect de conversatie: „Iti imaginezi cum arata Hawaii-ul inainte, cu 150 specii de pasari si 1.500 de specii de plante?” Asta mi-a schimbat viata –– Stuart L. Pimm, biolog.

Asociatia EcoTransilvania a demarat un proiect pe axa prioritara 4 pe sectorul de mediu, prin care va inventaria toate speciile de pasari din stufarisul de la Sic si va amenaja trasee turistice ecologice pentru pasionati.

Cele doua obiective ale proiectului sunt dezvoltarea turismului ecologic si masuri de protejare a speciilor care traiesc in stufarisul de la Sic. Pentru aceasta, membrii asociatiei vor face un recensamant al tuturor speciilor de vietati care traiesc aici, vor vedea dcare sunt nevoile acestor specii si ce masuri trebuie sa ia pentru a le proteja. In plus, vor demara o actiune de constientizaare a localnicilor si turistilor privind importanta acestei zone unice in regiune.

Potrivit proiectului, fiecare custode de arie protejata trebuie sa intocmeasca un plan de management, adica o serie de masuri de conservare si protectie a zonei pe care o administreaza.

Proiectul se va derula intre anii 2012 si 2014, are o valoare de 500.000 de euro, din care 80% sunt fonduri europene, iar 20% reprezinta finantare guvernamentala.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here