Diverse grupuri europene cheltuiesc £800 miliarde in credite de carbon

0
82

Companiile europene energetice si industriale au devenit cei mai importanti clienti pentru creditele de carbon din tarile in curs de dezvoltare, cheltuind aproximativ £800 miliarde pe astfel de credite numai anul trecut.

Majoritatea creditelor implica proiecte de distrugere a gazelor industriale, un domeniu destul de controversat, in masura in care Natiunile Unite (ONU) sunt din ce in ce mai presate sa schimbe modul de atribuire a acestor credite.

Cel mai mare cumparator de credite din Europa de anul trecut a fost Vattenfall, grup energetic suedez, urmat de Grupul Energetic Polonez si de Salzgitter, din Germania, conform datelor centralizate de Sandbag, o organizatie de mediu specializata in comertul cu certificate de carbon.

Vattenfall a utilizat credite ONU pentru a-si acoperi aproximativ 7,4 procente din emisiile sale.

Conform regulilor schemei Uniunii Europene de comercializare a certificatelor de emisii (EUETS), companiile isi pot suplimenta cota permisa cumparand credite acordate separat prin sistemul ONU de comercializare a emisiilor de carbon. Cel din urma, numit mecanismul de dezvoltare curata (CDM – clean development mechanism), infiintat prin Protocolul de la Kyoto, permite proiectelor ce reduc emisiile in tarile in curs de dezvoltare – cum sunt fermele eoliene si uzinele de energie solara- sa fie considerate credite pentru emisiile de carbon salvate.

Companiile cumpara aceste credite pentru ca sunt adesea mai ieftine decat echivalentul european, respectiv permisele de emisii de carbon.

Analizele grupului Sandbag semnaleaza faptul ca o mare parte a creditelor se afla in mana catorva companii, cu primele zece conglomerate industriale din Europa responsabile pentru 21 de procente din toate creditele acordate de ONU si utilizate prin EUETS in 2009.

Se semnaleaza, totodata, ca cea mai mare sursa a crediteleor sunt proiecte de distrugere a gazelor industriale. Acestea au devenit destul de controversate in ultimii ani pentru ca fabricile care produc astfel de gaze – in principal HFC-23, un produs secundar al productiei de aparate frigorifice- sunt platite mult mai mult in credite decat costul echipamentului pe care acestea il instaleaza pentru eliminarea gazului.

Prin urmare, unele dintre aceste fabrici – in marea lor majoritate localizate in China- fac mai multi bani vanzand credite pentru distrugerea produsului lor secundar decat din productia efectiva de aparate frigorifice. Acesta reperzinta, spun criticii, un stimulent pentru proprietari sa mentina in functiune fabrici pe care, in alte conditii, poate ar fi nevoiti sa le inchida.

ONU a facut o declaratie, in urma cu cateva saptamani, prin care anunta ca o sa reconsidere regulile dupa care sunt acordate creditele in cazul proiectelor industriale de gaz.

Sandbag a gasit, in plus, cazuri  de companii europene care au cumparat credite de la companii rivale din tarile in curs de dezvoltare. De exemplu, o fabrica de fier din Germania a cumparat 40 000 de credite de la un proiect  indian de productie a fierului.

Bryony Worthington a declarat ca aceasta arata companiile ca fiind mai putin ingrijorate decat declara ele de faptul ca platind pentru emisiile de carbon in Europa le-ar face mai putin competitive in fata concurentei din tarile in curs de dezvoltare.

„In timp ce este perfect legal, ridica intrebarea de ce companiile ar alege sa trimita o subventie directa catre competitorii lor internationali, daca temerile lor sunt atat de mari,” precizeaza Sandbag in raportul sau.

Sursa: Financial Times

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here