Evitand un dezastru la Copenhaga

schimbari-climatice1.jpg Cum se pot pune negocierile pe un fagas permisibil incheierii unui nou acord

Procesul diplomatic care a condus la conferinta pentru schimbari climatice de la Copenhaga din decembrie incepe sa se precipiteze. Intalnirile pregatitoare au fost semnalate de Forumul Marilor Economii de acum doua saptamani, intalnirea la nivel inalt pentru schimbari climatice a ONU si G20 de saptamana trecuta, precum si de negocierile de dinainte de Copenhaga, de la Bangkok, de saptamana aceasta. Oamenii care conduc lumea ard carbon mai mult ca niciodata (aluzie la intensificarea zborurilor aeriene) incercand sa se puna de acord asupra unui succesor al protocolului de la Kyoto.

Atat de multa energie este folosita pentru incercarea de a rezolva cea mai spinoasa dintre probleme este un lucru bun. Din pacate, o mare parte a acestei energii este directionata gresit. Protocolul de la Kyoto a fost un tratat defectuos, iar daca negociatorii continua sa urmareasca perceptele sale cu prea multa umilita, lumea risca un derapaj diplomatic.
Amanat in Senat

In ultimii ani s-a remarcat un efort sustinut de a impiedica o schimbare severa a climei. In America, presedintele Barack Obama este dedicat acestei idei, iar Casa Reprezentantilor a aprobat ordonanta Waxman-Markey de reducere a emisiilor. In Japonia, schimbarea guvernului a dus la un angajament de reducere a emisiilor cu 25% de la anul de referinta 1990, pana in 2020.

Dar, in ultimele luni, procesul politic din America a incetinit. Problema administratiei urma dintotdeauna sa fie Senatul, care decide ratificarea tratatelor internationale si caruia nu-i prea place sa faca asta. Acordul agreat la Kyoto, care cerea tarilor dezvoltate sa se angajeze, la nivel international, sa respecte tinte clare, a fost o anatema. Senatul a spus clar ca va refuza protocolul mult inainte ca George Bush sa-l abandoneze.

Planul administratiei era de a obtine o legislatie in aceasta directie inainte de Copenhaga. Dar multi senatori nu prea rezoneaza nici cu ordonanta Waxman-Markey, cum nu au facut-o nici cu protocolul de la Kyoto si este putin probabil ca aceasta sa fie legiferata inainte de intalnirea la nivel inalt, daca va fi vreodata. Astfel, administratia se confrunta cu posibilitatea de a merge la Copenhaga fara o legislatie interna si fie de a se angaja la o tinta numerica (acceptabila pentru straini, dar nu si pentru Senat), fie de a dezamagi prin a nu se angaja deloc (mai acceptabil pentru Senat, dar nu si pentru straini). Iar neintelegeri in negocierile de la Copenhaga ar face si mai dificila o viitoare legiferare.

Exista o alternativa: relocarea negocierilor pe un nou canal diplomatic. Abordarea de la Kyoto, in mod evident, nu a ajutat. Emisiile de dioxid de carbon la nivel global au crescut cu 25% de cand protocolul a fost adoptat in 1997. Aceasta, in parte, deoarece protocolul a lasat deoparte sursele mari de emisie, precum despaduririle, dar si din cauza faptului ca potentialii participanti nu au fost tentati de ideea de angajamente obligatorii la nivel international.

Australia a propus o noua abordare: toate tarile sa prezinte o „schema nationala” de programe, cum sunt comertul cu certificate de carbon (cap and trade) si normele de reducere a carbonului (low-carbon). Tarile dezvoltate vor preciza, totodata, o cantitate cu care vor sa-si reduca emisiile. Aceste angajamente ar avea puterea unei legi interne, dar nu s-ar supune unor sanctiuni internationale. Aceasta este ceea ce, probabil, a vrut sa spuna d-l Obama cand a vorbit la intalnirea la nivel inalt de nevoia tarilor de a garanta propriile angajamente. Legislatorii americani vor gasi aceasta mult mai usor de digerat, acelasi lucru fiind valabil si pentru tarile in curs de dezvoltare, care se tem ca angajamentele international obligatorii pot folosi drept pretext pentru impunerea unor tarife.

Oponentii acesti abordari se plang ca, daca tintele nu sunt international obligatorii si nu exista un mecanism de urmarie a respectarii acestora, orice angajament global nu ar avea valoare, ar fi stirb. Kyoto, adevarul fie spus, este inca stirb. In teorie, acesta are un mecanism de urmarire: tarile care nu reusesc sa-si atinga tintele intr-o anumita perioada, se asteapta sa mareasca aceste tinte in perioada urmatoare. Dar nu li se va impune. La ultima trecere in evidenta, Canada a atins cu 29% sub tinta si toata lumea stie ca nu va fi pedepsita. In acelasi fel, nici tintele international obligatorii nu sunt necesare pentru a determina tarile sa reduca emisiile. China, in timp ce este refractara in fata unor astfel de tinte, se poate sa fi facut mult mai mult decat alte tari in vederea reducerii emisiilor in ultimii ani. Iar masurile care au forta unei legi interne sunt mult mai predispuse sa ramana, decat cele agreate intr-un tratat, sub presiune diplomatica.

Daca America este pregatita sa se angajeze in respectarea unor tinte international obligatorii, cu atat mai bine. Dar a insista ca nu exista o alta alternativa, asa cum fac cei mai multi negociatori, in mod public, este periculos. Daca senatorii americani simt ca lucrurile sunt impinse prea departe si prea repede, vor fi si mai putini predispusi sa angajeze tara la reducerea de emisii; si, oricare ar fi intentiile d-lui Obama, promisiuni care nu sunt sustinute si de legiuitori nu vor ramane pe termen lung. Nu este prea mult timp la dispozitie pana la Copenhaga, dar este suficient cat sa se deschida un alt canal de negociere.
Traducerea si adaptarea
Din editia tiparita a The Economist, 24 septembrie 2009

Carmen Tuicu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *