Inegalitatea dintre natiunile bogate si cele sarace ameninta sa saboteze summit-urile Natiunilor Unite

change.jpgCea de-a 15-ea conferinta a Natiunilor Unite referitoare la schimbarile climatice (COP15) de la Copenhaga despre care se spunea ca ar reprezenta ultima oportunitate de a lua atitudinte in fata „celei mai mari amenintari cu care umanitatea s-a confruntat vreodata” a fost un mare esec.
Peste 15 delegati si politicieni din intreaga lume au discutat ,dezbatut si negociat pe durata mai multor summit-uri ale COP modul in care trebuie sa ne raportam la schimbarile climatice provocate de om. Oare de ce nu s-a inregistrat nici un progres real?
In 1992, in cadrul unui important summit mondial al Natiunilor Unite de la Rio de Janeiro, Brazilia, peste 100 de lideri mondiali s-au intrunit sa se consulte in legatura cu problema schimbarii climatice globale. La finalul conferintei, 187 de state au semnat tratatul United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC) . Fara alte „detalii dure” , intelegerea stipula ca natiunile trebuie sa „protejeze sistemul climatic…pe baza egalitatii si in confromitate cu responsabilitatile lor comune dar si diferentiate si precum si tinand seama de capacitatile acestora.” Liderii mondiali au reusit sa ajunga la un consens si la o intelegere cu toate ca si ei s-au confruntat cu neintelegeri referitoare la genul de responsabilitati stipulate de conventie si care cadeau in sarcina natiunilor. Expresia ” comun dar diferentiat” pare sa fi fost sursa unor diverse interpretari ce faceau o distinctie intre „Nord” si „Sud”. Spre deosebire de Nord, natiunile slab dezvoltate aveau o interpretare foarte precisa a acestei expresii si se asteptau ca natiunile dezvoltate sa faca primul pas in reducerea emisiilor de gaze. Acestea mai doreau ca Nordul sa ajute tarile in curs de dezvoltare in eforturile lor pentru protejarea mediului printr-un transfer generos de asistenta economica si tehnologica din Nord in Sud. Pe de alta parte, Nordul a interpretat aceasta expresie un pic mai diferit. Conform tratatului UNFCC 625 milioane de dolari erau necesare in fiecare an pentru ca o dezvoltare sustenabila sa aibe loc in tarile evoluate. In jur de 20% urmau sa fie platite prin imprumuturi cu o dobanda preferentiala Sudului. Dar tarile dezvoltate nu si-au tinut deloc promisiunile de asistenta economica si tehnologica oferita Sudului. In final au platit mai putin de 20% din cele 625 milioane de dolari.
In 1995, la 3 ani dupa Summitul de la Rio de Janeiro, o noua conferinta COP a avut loc la Berlin, in Germania. Acolo, asa-numitul „mandat Berlin” stabilea ca natiunile dezvoltate din Nord trebuie sa fie primele care isi reduc emisiile de gaze in timp ce natiunile in curs de dezvoltare li se vor alatura mai tarziu. Doi ani mai traziu, in 1997, la COP3 de la Kyoto, Japonia, presedintele american Bill Clinton a semnat acest protocol faimos care cerea reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera. Dar protocolul nu a fost niciodata ratificat de senatul american care a votat in unanimitate pentru Rezolutia Byrd-Hagel. Odata votata, aceasta rezolutie a blocat cu succes orice tratat pe probleme climatice , considerate de ei „injust”. Deoarece protocolul de la Kyoto nu le cerea natiunilor in curs de dezvoltare sa isi reduca emisiile de gaze , senatul american a judecat acest tratat ca fiind „injust” si a refuzat sa il ratifice.
Abia odata cu protocolul de la Kyoto au inceput sa se profileze diversele pozitii si opinii ale Nordului si Sudului, a celor saraci sau bogati, a natiunilor dezvoltate sau in curs de dezvoltare. Natiunile in curs de dezvoltare nu au dorit sa accepte orice fel de reducere programata a gazelor .Orice referire a Nordului la faptul ca tarile in curs de dezvoltare ar trebui intr-un fel sa isi incetineasca dezvolatarea si cresterea economica pentru limitarea emisiilor de gaze cu efect de sera era primita de Sud cu „un climat de negociere in mod vadit dominat de ostilitate” . Ambasadorul brazilian Luis Felipe Lampreia a declarat in cadrul conferintei COD3 ca : ” Nu putem accepta limitarile care se interpun dezvoltarii noastre economice.” ,in timp ce seful negocierillor din China spunea: ” In tarile dezvoltate numai doua persoane calatoresc intr-o masina si totusi se doreste ca noi sa renuntam sa mai calatorim cu autobuzul.”
Natiunile dezvoltate sunt responsabile pentru in jur de 80% din emisiile mondiale de CO2. O persoana din Banglades produce intr-un an o cantitate de CO2 pe care un locuitor de rand al Regatului Unit o produce in doar 11 zile. O singura centrala electrica din Marea Britanie produce anual mai multe emisii de CO2 decat 13 de milioane de oameni care locuiesc in total inUganda. Kenya, Tanzania, Malawi, Zambia si Mozambique. Este de asemenea, clar ca natiunile in curs de dezvoltare sunt mult mai vulnerabile la efectele produse de schimbarile climatice cum ar fi curenti, maree ridicate, inundatii si furtuni tropicale decat natiunile bogate si dezvoltate. Noua chinezi si zece indieni produc o cantitate de gaze cu efect de sera egale cu cele realizate doar de un singur american. Numai SUA este responsabila pentru peste 20% din emisiile de gaze cu efect de sera de pe plan mondial , dar numai in jur de 4% din populatia totala a lumii locuieste in SUA. 136 de tari in curs de dezvoltare acumuleaza impreuna 24% din emisiile globale.
Fostul presedinte american George H. W. Bush a facut odata o declaratie care a devenit faimoasa: ” stilul de viata american nu este deschis negocierilor”. Fiul sau, George W. Bush s-a impotrivit total protocolului pe motiv ca acesta „ar cauza un deficit major economiei americane.” Si ca este ” un mod injust si neproductiv de a gestiona problema schimbarilor climatice.”
Chiar si in lumina acestor cifre cat se poate de inegale, perceptia pe care Nordul o are fata de ce este just din punct de vedere climatic pare sa fie aceea de a nu tine seama de nici un fel de responsabilitati istorice sau diferente economice, exact aceleasi probleme pe care Sudul le considera a fi motivele unei echitati in implicarea pe probleme de mediu.
Cand vine vorba de negocierile din timpul summiturilor ,precum cele de la COP15 din decembrie anul trecut, diferentele de buget dintre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare joca un rol important in crearea unui mediu ostil negocierilor pe probleme de mediu. Este unul dintre cele mai concrete exemple despre cum inegalitatea poate sa ingreuneze cooperarea pentru rezolvarea schimbarilor climatice. Participarea la aceste intruniri anuale COP costa in mod evident niste bani. Alte costuri se duc pe onorariile oamenilor de stiinta, avocatilor , traducatorilor, economistilor si consultantilor care ajuta delagatiile tarilor sa poarte aceste negocieri, le redacteaza planurile pentru propuneri si argumentatiile legale dar le si arata cum sa ofere contraargumente si propuneri cererilor formulate de alte natiuni.
„Motivul pentru care atat de multe tari sarace sunt reprezentate intr-un numar atat de redus la aceste negocieri care ii priveste in mod direct, scrie Robin Wade, este ca nu isi pot permite sa platesca hotelurile, birourile si salariile din Washington DC si Geneva , care nu trebuiesc platite folosind paritatea puterii de cumparare (PCC) pentru dolari ci schimband moneda nationala pe dolari la cursul de schimb stabilit de piata.
Din pacate, multe dintre tarile subdezvoltate nu isi permit toate acestea si in marea majoritate a cazurilor trebuie sa se multumeasca fara acest ajutor atat de necesar. Facand o mica paranteza vom vedea cat de rau stau lucrurile. La un seminar dupa incheierea lui COP 15 de la Universitatea Lund din Suedia un student din Bangladesh povestea cum se intalnise din intamplare cu delegatie din Bangladesh si cum a fost translatorul acestora la un summit al Natiunilor Unite.
Delegatii mai trebuie sa ia parte si la toate intalnirile formale si informale in timpul summitului. Si acestea pot fi numeroase si planificate sa aibe loc in acelasi timp. Daca o tara dispune de un anumit numar de delagati ,acestora le este usor sa isi imparta atributiile si sa se axeze pe anumite probleme, citind toate actele si incropind drafturi. De aceea cu cat o tara trimite mai multi delegati, cu atat ii este mai bine. Studiile arata ca exista o mare diferenta intre numarul de delagati pe care tarile dezvoltate si cele in curs de dezvolatare le trimit la summitruile COP. De exemplu: la COP6 in Olanda, SUA a trimis 99 de delagati si Comisia Europeana 76. Multe tari in curs de dezvoltare precum cele Africane sau statele-insula erau norocoase daca reuseau sa creeze o delegatie formata din unul pana la trei delegati. Studiile recente si experimentele de la COP10 din 2004 confirma si sustin acest lucru. In timpul lui COP6 sefii de sedinte s-au decis sa imparta negoicerile in grupuri mai mici, subgrupe ca sa poata acoperi mult mai usor toate problemele climatice. In principiu, aceasta mutare ar face dezbaterile si intalnirile sa se desfasoara mult mai lejer intr-o lume egala si perfecta. Dar inegalitatile din prezent dintre natiunile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare fac lucrurile sa mearga si mai rau. Dupa cum va puteti imagina, aceasta decizie le-a oferit tarilor dezvoltate un avantaj imens si „dreptul de a gestiona agenda”.
Un alt efect secundar al lipsei echipelor de negoicatori este ca delagatii din tarile in curs de dezvoltare se trezesc adesea ingropati intre mormane de documente si hartii. Asta face ca echipa sa isi piarda puterea si energia. In ultimele ore ale summit-ului este posibil sa li se aduca la cunostiinta un document sau o propunere pentru un tratat care este deja conturat si care nu mai poate fi modificat si astfel ei sunt obligati sa il accepte sau sa il refuze intr-o perioada foarte scurta de timp. Tarile dezvoltate obisnuiesc sa foloseasca acest lucru ca un avantaj tactic asupra tarilor sarace. Daca acestea din urma nu accepta un anume tratat sunt pe urma etichetate drept „baietii rai” care submineaza discutiile cimatice (Huffington Post 2009).
Astfel de tactici folosite in trecut de tarile in curs de dezvoltare s-au regasit si la ultima editie COP. In prima saptamana a lui COP15 de la Copenhaga, the Guardian a aflat printr-o scurgere de informatii despre o potentiala intelegere finala numita ” Textul danez” .Se pare ca draftul textului fusese intocmit de tari dezvoltate precum Marea Britanie, SUA si Danemarca. Acest draft a infuriat tarile in curs de dezvoltare deoarece intentioneaza sa le confere si mai multa putere tarilor prospere, slabind astfel rolul Natiunilor Unite dar si sa renunte la protocolul de la Kyoto. Multe ONG-uri , comentatori si lideri politici au criticat aceste summit-uri COP si tacticile folosite drept incorecte si nedemocratice. La finalul lui COP 15 presedintele venezuelean Hugo Chavez , de exemplu, a numit summit-ul ” nedremocratic”. Raman Metha de la Action Aid India a declarat urmatoarele in legatura cu acest text :
„Comunitatea globala a fost sigura ca guvernul danez va gazdui un proces corect si transparent dar ne-au inselat increderea. Mai mult decat atat, ii tradeaza pe aceia asupra carora schimbarile climatice au un impact disproportionat si ale caror voci nu se lasa auzite. Acest comportament incorect da o grea lovitura tuturor eforturilor de a aduce dreptatea si echitatea in procesul negocierilor pe probleme ce vizeaza schimabarile climatice.”
Verdictul lui George Monbiot asupra summit-ului COP15 nu este deloc mai bland. Acesta este caracterizat drept „idiot” si incompetent:
„Acesta a fost deznodamantul dezastrous al unui summit haotic . Evenimentul a inregsitrat cote istorice de incompententa. Delegatii abia sosite de la tropice au trebuit sa petreaca 10 ore la coada la temperaturi sub zero grade fara sa primeasca adapost, hrana sau apa, ca sa nu mai zicem de vreo explicatie sau anunt inainte sa fie intorsi din drum. Unii oameni au lesinat din aceaste motive; nu este de mirare daca nu s-au inregistrat si decese. Procesul negocierilor a fost unul obtuz: nu a existat nici o dovada a metodelor inovatoare dezvoltate de mediatori si antrenori pentru rezolvarea a disputelor.
Trebuie sa tinem seama si de faptul ca problemele locale de mediu precum prevenirea erodarii solului, distribuirea de apa potabila, tratarea canalizarilor si incetinrirea procesului de raspandire a ariilor desertice constituie pentru cea mai mare parte a tarilor in curs de dezvoltare o problema mult mai presanta si critica decat cele globale. Pentru natiunile dezvoltate problemele din fruntea listei sunt schimbarile climatice, rarefierea stratului de ozon si disparitia habitatului natural.
In acelasi timp, multi delegati din tarile mai putin dezvoltate se tem ca natiunile dezvoltate ar putea sa se foloseasca de ingrijorarile climatice si de mediu pentru a-si ascunde adevaratele intentii: sa impiedice dezvoltarea tarilor sarace. Dupa ce au fost fortate sa accepte legi sau acorduri legate de comert, dreptul intelectual si drepturile de proprietate care ofera Nordului mari avantaje, multi factori de decizie politica precum si academicieni impartasesc aceasta neincredere. Nordul nu isi tine aproape nicidoata promisiunile de a asigura sprijin financiar, transfer tehnologic si astfel au ignorat multe dintre problemele ecologice din Sud si s-au folosit de diverse tactici sa marginalizeze Sudul in timpul negocierilor. Asa ca nu este chiar asa de greu sa intelegem ca orice propuneri din partea Nordului ca Sudul sa isi limiteze dezvoltarea de dragul problemelor de mediu globale sunt primite cu un raspuns negativ din partea celor din urma.
Lipsa de putere si saracia lucie precum si subdezvoltarea multor natiuni in curs de dezvoltare le face vulnerabile in negoicerile cu Nordul. Este mutl mai costisitor pentru natiunile in curs de dezvoltare sa achizitoneze tehnologie si informatie deoarece trebuiesc platite cu bani lichizi si nu credite sau imprumuturi de la bancile din Nord. Acest lucru le pune in imposibilitatea de a realiza orice fel de reduceri consistente ale emisiilor sau s aia parte la summit-urile COP pe picior de egalitate cu restul tarilor.
Tarile bogate inteleg printr-un climat de egalitate incheirea unor acorduri care sa implice atat natiunile dezvoltate cat si cele in curs de dezvoltare pe motivul ca natiunile care nu sunt cuprinse in Anexa I isi vor creste cantitatile de emisii in viitor intr-o asa masura incat va trebui sa fie incluse intr-un tratat climatic. Tarile sarace vad acest fapt intr-o alta maniera. Criza climatica este rezultatul consumului excesiv inregistrat in Nord. De aceea si ele au dreptul, intocmai ca si Nordul de a-si dezvolta economia folosind combustibili fosili.
Criza stratului de ozon din perioada 1980 este un exemplu concludent despre cum natiunile pot face front comun pentru a lupta cu problemele de mediu. Negocierile de atunci erau la fel de greoaie si complexe precum cele din ziua de azi. In timpul negocierilor un delgat chinez a declarat: ” Dorinta de modernizare este irezistibila asa incat China va contiuna sa produca chimicale care dauneaza stratului de ozon.”bineinteles daca aceasta tara si altele nu primeau despagubiri financiare pentru eforturile lor. India s-a aratat la fel de dura in negocieri si ministrul mediului a sustinut intr-o declaratie ca „Nu noi am distrus stratul de ozon.Voi ati facut-o. Va spun ca voi (Vestul) aveti capacitatea si banii necesari sa refaceti ce ati distrus.”
Concluzia acestor fapte si date ar fi ca Nordul trebuie sa isi reconsidere pozitia in raport fata de Sud si sa trateze tarile provenite din aceste regiuni pe picior de egalitate dar si sa le inteleaga problemele legate de finainte, logistica si reteaua informatica.
http://www.green-blog.org//

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *