copilarieZi torida de vara intr-un satuc din Lunca Dunarii. Aflata in satul copilariei mele, purtand in suflet amintirile locurilor pe care le masuram cu pasi de copil zi de zi, desculta prin colbul fierbinte care-mi cuprindea gleznele, cu talpile arse de fierbinteala pamantului, strabatute din cand in cand de sagetile dureroase ale ghimpilor patrunsi prin pielea subtire, visez sa le port pasii celor doi copii ai mei prin aceleasi locuri de basm.

Pornim la drum, uniti de placerea drumetiei, mama si copii, coboram prin colbul vadului ce duce spre balta animata de cardurile de rate si gaste, ce-si racoresc gaturile insetate in apa tulbure. Le promit copiilor ca la capatul calatoriei noastre vor avea placerea de a savura privelistea baltii presarata cu nuferi.

Nuferi pe care in copilaria mea, acum peste treizeci de ani, ii culegeam impreuna cu prietenele mele, si ne racoream fruntile cu coronite impletite din florile magice, ca niste mici printese ale Dunarii albastre. Le povestesc cum mergeam adesea, impreuna cu prietenele mele, acolo unde balta se latea intr-o delta, plina de stufaris, de papura si lintita, loc numit de sateni, si a carui legenda se pierde in negura vremilor, ” Vadul Ghenii „.

Parca simt si acum mirosul izmei de balta, animata de albinele nepasatoare la caldura verii, parca vad si acum dansul colorat al fluturilor alergand peste verdele crud al ierbii, liliachiul florilor de izma, galbenul unor floricele cu petale lucioase ca de ceara si al caror nume nu-l stiau nici bunicii. Ajunse la stufaris, noi fetele, ne incumetam, atrase de mirajul nuferilor, patrundeam in apa calduta, iar picioarele ni se infundau in malul ascuns sub stratul subtire de apa, prinzandu-ne ca intr-o capcana. Trebuia facut un efort enorm sa mutam pasii spre colonia de nuferi.

Din cand in cand, ridicam cate un picior si cu repulsie ,indepartam cate o lipitoare, care fixata pe pulpa piciorului se hranea cu sangele nostru. Cand in final, reuseam sa culegem nuferii, ne intorceam la mal, cu picioarele pline de lipitori, pe care cu greu le indepartam. Impleteam apoi coronite de nuferi, ne impodobeam capetele cu ele, si nu de putine ori pastram nuferi pe care ii ofeream mamelor nostre atunci cand se intorceau obosite de la munca campului.
Cu aceste amintiri in gand, pe care le impartasesc copiilor mei, ne indreptam spre ” Vadul Ghenii „. Copiii sunt incantati. Le simt placerea de a reconstitui drumetiile copilariei mele, si ajungem pe marginea baltii cu stufaris. Privirile ne sunt atrase de un pelican ratacit prin stufaris. Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata pelicani in balta noastra.Cine stie ce l-a izgonit din vestita Delta a Dunarii, unde isi are cu adevarat locul! Spre surprinderea mea si dezamagirea copiilor, niciun nufar nu pluteste pe apa. Locul lor a fost luat de ghioceii de balta, care acopera luciul apei cu un covor galben. Sunt trista de tristetea copiilor, care nu vor vedea nuferi decat in pozele din cartile de botanica. Ma intreaba dezamagiti, care ar fi cauza disparitiei nuferilor. Din pacate, trebuie sa le spun ca semenii nostri, oamenii au distrus unele frumuseti ale naturii. Cum ? Ii indemn sa priveasca spre satul aflat pe malul inaltat la peste zece metri fata de Lunca Dunarii. Pe muchia malului, se dospesc la soare tone de gunoaie menajere, de P.E.T.-uri, de ambalaje din plastic, hartii, cartoane, lemn si multe altele. De multe ori, vanturile de campie, starnite din senin, poarta cu ele gunoaiele, acoperind fara mila iarba si florile, ingrosand noroiul baltii, de unde dispar pestii, melcii si scoicile.

Era o placere a copilariei mele sa ne scaldam in balta. Ne speriam deseori de pestii care ne gadilau pe la picioare si pe la pantece si ne specializasem in prinderea lor din mers. De multe ori mainile pe care le fixam in mal pentru a ne deplasa prin apa, dadeau de scoici mari si frumoase si de melci, pe care le adunam in traistute si le duceam bunicii sa le pregateasca. Eram mandra ca astfel contribuiam la ” incropirea” mesei familiei. Saptamanal, la balta veneau pescarii cu navoadele, pentru a prinde peste, pe care il puneau spre vanzare la Cooperativa satului.

Pentru noi, copiii, era o bucurie. Pescarii ne puneau sa ” batem apa „. Mergand unul langa altul. intr-un sir ce traversa latul baltii, mergeam in sens opus plaselor pescarilor, impingand bancurile de pesti in navoade. La sfarsit, fiecare copil primeam un ” cauc ” de peste drept rasplata, pe care ii duceam victoriosi acasa, mandri din nou de a fi contribuit la masa familiei. Acum, din lipsa de peste, pescarii nu mai vin in balta noastra, si nici pe marginile baltii nu mai stau ,ca inainte, pescarii pazindu-si unditele. Se pare ca pestele baltii noastre a cam disparut. De vina sunt tot oamenii si gunoaiele pe care le arunca si de asemenea faptul ca, in perioada cand eram eleva de liceu, prin anii 1976-1977, autoritatile locale ale orasului Corabia, au ales ca loc de deversare a dejectiilor si gunoaielor orasului, locul numit ” Vadul Ghenii „.

Si atunci a inceput calvarul satului meu si al baltii. Tone de dejectii si gunoaie au inghitit zona si balta, mirosuri pestilentiale au invadat satul. Fenomenul a durat cativa ani, apoi a fost stopat, dar raul fusese deja facut. Multe s-au schimbat in peisajul si ecosistemul satului meu. De aici si neputinta mea de a le oferi copiilor mei frumusetile naturii, care mi-au incantat copilaria.
Cu regretul in suflet, eu si copiii, am plecat spre casa. Copiii uita insa repede, mai ales cand nu au cunoscut direct cele aflate din povestile mele. Toropiti de caldura, am pornit pe malul baltii spre casa. Natura mai are inca resurse sa ne incante. Floricelele din lunca, fluturasii si albinutele, imaginea Dunarii mereu curgatoare, ne fac sa uitam pe moment dezamagirea noastra. In galagia facuta de rate si gaste, ajungem la ” podisca ” pe care trebuie sa traversam balta. Ne cuprinde o sete naucitoare. Bucuroasa ca pot sa ajut la ostoirea setei noastre, imi conduc copiii spre ” gropanele ” asezate pe marginea baltii. Un gropan, este un izvor cu apa rece si limpede din care bunicii bunicilor nostri luau apa pentru consum. Acestor „gropane ” ivite de la Dumnezeu, stramosii le facusera buduroaie din piatra. Copii fiind, eu si prietenii mei, ne ostoiam adesea setea din apa ” gropanelor „. Le stiam locurile unde se aflau si ne placea sa privim framantarea nisipului fin de apa izvorata din pamant. Ne potoleam setea, si apoi ne spalam fetele cu apa rece.

Am gasit un „gropan „, dar buduroiul de piatra, disparut, era inlocuit cu un butoi metalic. Unde o fi disparut piatra ancestrala ? Din izvorul cu apa limpede ramasese un pumn de apa. De ajuns pentru a ne potoli setea. Insa, unde au disparut izvoarele? Unde s-a dus apa ? Observ ca si apa baltii a scazut mult fata de ceea ce-mi aminteam eu.

Le vorbesc copiilor despre cauzele schimbarilor produse in natura, despre incalzirea globala si cauzele producerii acesteia, despre „intunecarea globala „, cauzele si efectele acesteia, si nu ma pot abtine sa le vorbesc despre gravele previziuni ale oamenilor de stiinta privitoare la fenomenul de desertificare a zonei sudice a tarii, in care ne aflam, fenomen prevazut pentru urmatorii zeci de ani.

Cu toata tristetea provocata de cele aflate, copiii, incantati de drumetia facuta, imi smulg promisiunea de a repeta aventura noastra.
Le promit lor, dar si mie insami, pentru ca in copii sta puterea de a schimba lucrurile, de a salva ceea ce se mai poate salva. Pentru ca ei sunt viitorul nostru si viata planetei Pamant este in mainile lor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here