Cu niste ani in urma (sa tot fie vreo zece), la solicitarea unei edituri bucurestene, am conceput un afis menit sa reprezinte respectiva institutie la targul Gaudeamus. Izbutita sau nu ca unealta publicitara, schema plastica a posterului era urmatoarea: un copil se suia pe un computer (cu monitor cu tot), ca sa ajunga la o carte aflata pe raftul de sus al unei biblioteci. Imaginea – o fantasma personala – era menita, in capul meu, sa vorbeasca despre faptul ca, in zilele noastre, cel putin, calculatorul nu va izbuti sa ramana altceva decat un simplu adjuvant in procesul lecturii si ca minunea numita carte tiparita va continua sa fie cautata cu infrigurare.
Iata insa ca, intr-un ritm mai dracesc decat mi-as fi putut inchipui, lucrurile par sa se intoarca cu susul in jos. Am vazut, de curand, raportul doamnei Ann Mack, director de trendspotting in cadrul uneia dintre cele mai mari agentii de publicitate din lume, JWT. Vorbind despre tendintele anului 2012, domnia sa spune: „Fetisizarea obiectelor arhaice, demodate constituie o miscare ce se cere supravegheata indeaproape.” Si adauga ca, in momentul de fata, isi improspateaza imaginea apartamentului personal. Cum? Intre altele, facand din stive de carti picioarele unei mese. Pe blatul de sticla de deasupra, doamna Mack isi asaza in mod curent Kindle-ul si se pune pe citit carti in format electronic.
Una peste alta, Mack the Knife stie ce spune. Ca sa ramana functionala, cartea de hartie e pe cale sa devina un obiect de design sau o sursa de delectare senzoriala. Din ce in ce mai multi americani cu bani apeleaza la designeri specializati sa le construiasca biblioteci uriase. Bennet Weinstock, un decorator din Philadelphia isi ia materia prima de la anticariatele londoneze: carti legate in piele, cu cotoare daurite. „Anumiti clienti insista ca volumele sa fie in limba engleza, spune el, astfel incat sa dea senzatia ca ar putea sa le si citeasca. Altora putin le pasa de limba in care sunt scrise, cata vreme legatura cartii este aratoasa.”
Thatcher Wine, un intreprinzator din Boulder, Colorado, creeaza colectii de carti personalizate, pe care le vinde cu sume cuprinse intre 80 si 350 de dolari pentru 30 cm liniari. De curand, a vandut unui om de afaceri o biblioteca „la cheie”, cu suma de de 80.000 de dolari. Anumiti designeri precizeaza ca musteriii lor solicita din ce in ce mai frecvent continuturi personalizate pentru cartile decorative: povesti regionale, aventuri avand ca tema Far West-ul etc. Toate in nuante asortate. La Wonder Book, din Maryland, proprietarul afacerii declara ca treaba ii merge struna. E solicitat de promotori imobiliari, de designeri, de organizatori de nunti, de posturi de televiziune sau de restaurante, care ii cer carte la metru, cu legaturi din piele, panza sau vinilin, dupa buget.
Din NY Times, aflu de asemenea ca Federico Uribe, un artist conceptual columbian care lucreaza in Miami, a comandat mii de volume cu coperti in culori primare, ca sa faca sculpturi in forma de palmieri (foto 2). „Cei mai multi oameni distrug copacii ca sa fabrice carti, declara el. Eu distrug cartile ca sa fac arbori. Vreau sa spuna o poveste in alta limba”. Da, cartile incep sa-si uite limba. Vorbesc intr-un esperanto glam, pe care toata lumea il pricepe, dar care suna a gol. E golul miilor de pagini care raman necitite si spanzurate de pomana intre doua coperti fatoase.
In incheiere, o dezvaluire. Copilul cocotat pe computer din afisul pe care il imaginasem era propriul meu fiu, pe atunci in varsta de cinci ani. Acum are cincisprezece si (aproape) singurele sale lecturi, cu exceptia manualelor scolare, desi sta intr-o camera ai carei pereti gem sub greutatea rafturilor cu carti, se petrec pe ecranul calculatorului. Morala, atat de stravezie, a acestei povesti mi se pare profund nedreapta si imorala.
