Pentru arbore fiecare miscare de revolutie a Pamantului in jurul Soarelui inseamna un inel in jurul maduvei sale. De la nastere si pana la sfarsit, individul vegetal parcurge mai multe etape, puiet sau lastar, adult si batran. Drumul lui, spre deosebire de al omului, este orientat spre lumina pe care o foloseste in mod simbiotic si o pastreaza pe toata durata existentei lui si a lemnului care rezulta dupa. Arborele moare supunandu-se procesului invers de transformare in materia si energia din care a fost creat. Ariile naturale protejate sunt locuri in care se incearca o conservare a timpului prin padure. Rasinoasele de astazi au o structura anatomica simpla si rezista asa de mii si mii de ani.
Asociatiile vegetale au ajuns la un sistem de viata aflat intr-o perfectionare superioara celui uman, aceasta stare fiind data de posibilitatea radacinilor de a culege informatii multiple pe care le statornicesc in spatiul respectiv. Plantele prin radacinile lor fac asociatii simbiotice multiple, acestea fiind forme de convietuire foarte greu de realizat in plan fizic de societatea umana, reciprocitatea se aplica rar si greu se intelege.
Nu cred in teoriile pur evolutioniste, adica aceste forme de viata cu organizarea lor interna sunt rezultatul unei evolutii indelungate pe baza intamplarii. Eu vad geneza creatiei, iar perfectiunea este posibila si necesara prin comunicare, la nivelul spiritului global. Exista desigur adaptarea indivizilor la mediu, insa aceste adaptari se fac fara modificari interne ale organismelor si ale organelor. Sunt, de asemenea, multe specii primare care au disparut prin modificarile climatice, prin imposibilitatea de adaptare la noile climate, prin incrucisarile dirijate intre indivizii aceluiasi sistem, aparand specii noi de arbori, insa toate acestea nu inseamna evolutie, pentru ca acestor indivizi nu li se modifica codul genetic primar, iar structura interna, cu exceptia unor modificari, ramane aceeasi. Ecotipurile, sau speciile noi, dobandesc doar anumite insusiri noi, rezistenta superioara contra bolilor si daunatorilor, insa in cazul acesta avem un evolutionism dirijat si nu intamplator.
Modul de organizare al plantelor la nivel de ecosistem si aici ne referim si la fructificatie si regenerare, nu este la voia intamplarii ci in baza unor legi scrise in codurile genetice ale plantelor. Plantele traiesc intens sentimentul dragostei, ele se inmultesc generativ dupa aceleasi principii si reguli specifice lumii noastre, omenesti, dar si lumii animale, insa, spre deosebire de noi, plantele nu fac niciodata sex.
Vegetalul ocupa un loc important in universul poetic eminescian, legatura regnului acesta cu apa, pamantul si cerul, iar in interiorul regnului, padurea este de multe ori o lume care cuprinde toate elementele cosmosului oglindit in apele din adancuri, in lacuri rotunde corelate cu luna, soarele, stelele din care sorb vesnicie, lumina si putere, ca de altfel mitologia mistrului, unde pdurea detine prin excelenta virtutile locului magic vizitat de sihastrii. Padurea este insufletita si se comporta uman, la alt nivel de putere, ca o entitate superioara.
Eminescu privind padurea, nu o personifica neaparat, sau nu foloseste o alegorie medievala, cum se vede in „Povestea codrului”, de exemplu, aici vedem un proces mai adanc, ni se dezvaluie o imagine a unei relatii ciudate intr-o entitate naturala si un destin uman pe care a incercat sa-l ocroteasca. Relatia aceasta o observam in copilaria poetului valorificata estetic intr-un fragment postum, „Fiind baiet, paduri cutreieram”. Totul exprima arhaicul, forta si dainuirea codrului care pastreaza miticul permanentelor si la care cel care a plecat pierde accesul in el. O mica cale ramane, aceea a reintegrarii printr-o ultima regresie, in „Mai am un singur dor.”
Progresiv se coaguleaza un mit al codrului ca mit national, legat de un subconstient colectiv al unei etici arhaice, iar in conceptia marelui poet, de codru se leaga un destin mai inalt decat cel individual, o aureola magica care-l incarca cu o autostiinta care lipseste omului si depaseste granitele istoriei printr-o viziune tainica a telurilor misiunii unui popor intr-un anumit spatiu. Codrul ramane neschimbat de la inceputuri si reprezinta prezenta si martorul maretiilor incremenite din timpuri mitice.
