Prostata omului, dusmanul biodiversitatii

0
3

Poate ca nu stiti, dar prostata masculilor speciei homo sapiens este principalul dusman natural al masculilor altor specii. Al rinocerilor din Africa, al tigrilor din Asia si al ursului brun din Europa, continent in care, dupa unii geografi, s-ar afla si Romania.

Gratie cuminteniei acestei ascunse glande – singura cu fibre musculare in structura -, jetul urinar, ca si alte jeturi, este aruncat la aproape doi metri. Asta la varsta adolescentei, ba chiar si mai apoi. Dupa vreo 40 de ani insa, barbatii constata ca vigoarea acestei manifestari fiziologice nu mai este ce a fost odata, dar nu se ingrijoreaza, amagindu-se cu spusa psihologilor, ca s-ar afla la „anii adevaratei maturitati si creativitati”. Si abia cand implinesc o jumatate de secol incep sa isi puna intrebari panicate despre balistica proprie. Va natorii sunt primii care observa schimbarea, fiind – se stie – mult mai obisnuiti cu notiunile de tir in ge ne ral, ei inventand – despre pusca – o tragica zicala: „Nu mai merge cum mergea, nu mai trage cum tragea”. Explicabil: dupa 50 de ani, vederea slabeste, mana mai tremura, pusca e tot mai grea. Cu ingrijorarea pe chip se prezinta la doctor. Ecografia si tuseul rectal pun nemilosul diagnostic: adenom de prostata.

Vestea cade ca o ghilotina peste proiecte, peste ambitii si conturi bancare, peste economii si vise – inclusiv peste cele erotice. „Cu siguranta doctorul acesta se insala” – isi spun si pleaca spre consult la un altul, la un altul, dar diagnosticul e implacabil: prostata isi face de cap. Este momentul crucial in care ea, prostata, ani la rand ignorata, cuminte, modesta, devine un fel de nou membru al familiei sau, la burlaci, un soi de invizibila nevasta cicalitoare: „Nu manca piper, nu bea palinca, nu bea vin! Nu asta, nu asta!…”. Este lesne de inteles ca si alte bucurii, mai putin inocente, devin interdictii sau se cer a fi practicate cu o economicoasa prudenta, fapt care atrage de data asta reprosul adevaratei neveste sau, dupa caz, al concubinei. Viata devine „bun pierdut” si individul, dintr-o data, simte ca e infrant. Nevoia de victorii devine un imperativ terapeutic, asemenea unui drog, spre a dovedi si spre a-si dovedi ca nu e terminat. Ca pusca inca „merge cum mergea”, ca mai „trage cum tragea”. Si cum „vanatorii” tineri vin din urma, amenintandu-i prazile, barbatului cu adenom de prostata nu-i ramane decat vanatoarea de vanat scump.

Daca omul a fost vanator de iepuri si prepelite, devine vanator de „vanat mare”. Daca nu a fost deloc vanator, atunci se face si, fara alte ucenicii, revendica direct impuscarea fiarelor: rinoceri, elefanti, bi voli, tigri, ursi. Intr-un fel, e de inteles: mana si ochiul se subrezesc si trimiterea unui glont intr-un animal cat dulapul, prin luneta, e mai usoara decat tirul la sitari. Cat despre pretul vanatului, el nu conteaza, ca o viata are omul.

In Africa, pana azi, cornul rinocerilor – simbol de virilitate – a fost facut praf (o data cu rinocerii) de pasionatii cu prostata mare, increzatori in virtutile sale afrodiziace. In Asia, vanzarea oaselor tigrului – alt fals afrodiziac – prin spiteriile imbecil-traditionale chinezesti a imputinat felina la limita extinctiei. La fel a patit si irbisul, magnifica pantera a zapezilor, care mai subzista libera intr-un efectiv de vreo 30 de exemplare, monitorizate, dar braconate. Cadavrele acestora, implicit, au devenit trofee.

In Europa de Vest, mai peste tot, ursul a disparut, prigonit de barbatii cu prostata in crestere si cu mintea in regres. Pirineii, de pilda, mai adapostesc vreo zece exemplare, strict protejate, pe care, ridicol, ibericii le disputa in recensaminte cu „cocosul galic”, fiindca ursii, fara sa stie, sunt „comunitari” de cand au aparut. Izolati, stramtorati de „civilizatie”, in epoca rutului, ursii Pirineilor sunt constransi la cosanguinizare. Si, dege nerand, abia daca sunt ceva mai mari decat berbecii.

Nu cred sa mai fie nevoie de vreun argument pentru a conchide: impotenta masculilor unei specii, omul, produce extinctiile altora. O stranie conexiune pe care psihologii si biologii viitorului (care viitor? – e o alta poveste) o vor putea numi „extinctie incrucisata”…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here