Planeta se incalzeste, dar starea generala a negociatorilor pe aceasta problema pare mai rece ca oricand. La data de 9 octombrie a fost incheiata, la Bangkok, penultima runda de negocieri premergatoare summitului de la Copenhaga. Mai ramane o singura sesiune, in noiembrie, la Barcelona. Liderii sunt ocupati acum cu diminuarea asteptarilor, spunand ca acest summit va fi preludiul unui „Copenhaga II”, in 2010.
Ramane insa o problema de natura procedurala: ce este de facut cu intreg cadrul oferit de Kyoto? Unele tari europene si multe dintre cele sarace vror sa-l pastreze, din moment ce acesta prevede ca tarile bogate sa se angajeze la tinte numerice privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera. Dar va fi dificil pentru administratia lui Barack Obama sa semneze un angajament de tipul celui de la Kyoto, pe care Senatul a precizat ca-l va respinge inainte ca George Bush sa-i refuze ratificarea. Blocul de negociere al Uniunii Europene (UE) este si el pe punctul de a intoarce spatele, la Copenhaga, unei structuri asemanatoare acordului de la Kyoto, infuriind unele tari sarace.
Una dintre cele doua mari intrebari practice este: cu cat trebuiesc reduse emisiile la nivel mondial? Japonia si UE au trambitat tinte rasunatoare. America, in schimb, nu a facut-o – desi legislatia pentru comertul cu certificate de emisii pare sa fi avansat saptamana trecuta. Lumea bogata vrea promisiuni concrete din partea tarilor sarace. Hu Jintao, presedintele Chinei, acum cea mai mare emitenta de gaze cu efect de sera a lumii, a promis sa scada dependenta de carbon a economiei tarii sale, dar nu a specificat si cu cat. India spune ca va accepta numai o limita a emisiilor pe cap de locuitor echivalenta cu cea in tarile bogate. Aceasta ar fi atat de usor indeplinita incat nu reprezinta in ea insasi un efort.
Cea de a doua mare intrebare, mai putin discutata la Bangkok, este cu cat vor fi dispuse tarile bogate sa ajute pe cele sarace pentru ca acestea din urma sa se adapteze schimbarilor climatice si sa-si reduca propriul consum de carbon. China doreste ca tarile bogate sa plateasca 1% din produsul intern brut anual – ceea ce ar reprezenta $400 miliarde. Gordon Brown a sugerat $100 miliarde anual. In ciuda unor idei constructive privind utilizarea unor garantii pentru investitiile mici care sa deblocheze fluxul de capital la scara mai mare, diferenta ramane considerabila.
O intelegere la Copenhaga ramane putin probabila. Despaduririle fac din Indonezia si Brazilia printre cele mai mari surse de gaze cu efect de sera. Acestea reprezinta 18% din emisiile globale de carbon. Brazilia s-a angajat la o reducere cu 80%, iar Indonezia cu 26% a despaduririlor, pana in 2020, daca tarile bogate acorda un ajutor financiar in aceasta directie (si acestea inca nu l-au oferit).
Intr-o cu totul alta problema, discutiile de la Bangkok au facut chiar un regres. Tarile sarace au sugerat un limbaj care va permite licentierea obligatorie a tehnologiilor cu emisii scazute de carbon dezvoltate in lumea bogata. Nici America si nici UE nu vror aceasta.
Negocierile apar intotdeauna cel mai sumbru aproape de linia de sosire. Chiar si asa, acestea par a fi departe de o intelegere care sa prevada o promisiune explicita a tarilor in ceea ce priveste reducerile de emisii. Aceasta nu inseamna ca negocierile de la Copenhaga sunt sortite esecului, dar presupune un effort urias pentru anul urmator daca lumea nu este dispusa sa renunte la incercarea de a sta mai rece.
Diplomatia incalzirii globale Din editia printata a The Economist, 15 octombrie 2009
