Oamenii de stiinta au descoperit ca o planta parazita din genul Rafflesia nu numai ca se hraneste pe seama altor plante, dar si „sterpeleste” portiuni mari din ADN-ul plantei-gazda, inserandu-le in propriul genom, fara ca specialistii sa stie la ce foloseste Raffflesia aceste gene
Plantele Rafflesia, intalnite in padurile tropicale din Indonezia, sunt cunoscute pentru florile lor enorme; una dintre specii, Rafflesia arnoldii, detine titlul de „planta cu cele mai mari flori”, acestea putand atinge 1 metru in diametru.
Aceste flori uriase, cu petale carnoase, raspandesc un miros de carne stricata, menit sa atraga insectele care le polenizeaza; de aici vine porecla de „floarea-cadavru” (pe care Rafflesia o imparte cu o alta planta, neinrudita, arum gigantic – Amorphophallus titanum – care imprastie un miros asemanator)
Rafflesia sunt plante parazite, lipsite de clorofila si deci incapabile de fotosinteza; ele se hranesc pe seama unor liane din genul Tetrastigma,pe care le paraziteaza. Rafflesia nu are nici frunze, nici tulpina, nici radacini adevarate, ci doar organe de absorbtie numite haustori, permanent infipte tesuturile plantei gazda, de unde absorb substante nutritive. Practic, planta parazita traieste in mare masura in corpul plantei gazda, scotand la suprafata doar florile gigantice, cu ajutorul carora se reproduce.
Dar, studiind relatiile dintre gazda si parazit, oamenii de stiinta de la Universitatea Harvard au facut o descoperire uimitoare: in ciuda faptului ca cele doua specii au aparut la 100 milioane de ani interval una fata de cealalta, portiuni neasteptat de mari din ADN-ul plantei gazda se regasesc si in genomul plantei parazite; dupa cat se pare, Rafflesia a luat aceste portiuni de ADN de la gazda sa, integrandu-le in propriul genom.
Specialistii nu stiu, deocamdata, care este scopul acestui transfer de gene, dar considera descoperirea drept una extraodinara si care ii forteaza sa regandeasca viziunea lor despre relatia gazda-parazit.
Genele transferate sunt variate, avand functii diverse, in metabolism, respiratie si alte procese, contrazicind astfel ipoteza emisa initial de savanti, care credeau ca aceste gene ar servi parazitului pentru a dezactiva anumite mecanisme de contraatac ale gazdei.
Desi au mers pe cai evolutive diferite si nu sunt inrudite indeaproape, Rafflesia si planta sa gazda sunt totusi apropiate, intr-un fel, prin aceste gene pe care le au in comun. Studiul de la Harvard este unul dintre primele care arata ca zonele in care are loc un contact fizic foarte strans, cum este cel dintre gazda si parazit, sunt zone in care are loc un transfer orizontal de gene (intre indivizi din specii diferite, din aceeasi generatie).
Cercetari mai aprofundate au aratat ca si in cadrul transferului vertical de gene (de la parinti la urmas), Rafflesia nu numai ca transmite descendentilor genele luate de la gazda, dar detaliile procesului la nivel molecular sunt extrem de asemanatoare cu cele de la specia gazda. Cu alte cuvinte, din punct de vedere genetic parazitul „invata sa vorbeasca limba gazdei”, dupa cum s-au exprimat autorii studiului.
Este o strategie de adaptare uimitoare, care arunca o noua lumina asupra fenomenului de parazitism, una dintre cele mai complexe si fascinante relatii interspecifice din lumea vie.
