Nu imi imaginam vreodată că deșeurile mă vor aduce in Shenzhen, un megalopolis cu peste treisprezece milioane de locuitori, situat în sudul Chinei, în apropiere de Hong Kong. Aici am stat 3 zile. Am fost norocoasă să fiu găzduită de o familie de români, care se stabiliseră în Shenzhen în urmă cu mai bine de 20 de ani. Ea româncă, el chinez, s-au întâlnit în Hong Kong și au decis să își întemeieze împreună o familie. Cei doi copii ai lor au crescut vorbind, așadar, 3 limbi deodată: chineză cu tatăl, română cu mama și engleză cu amândoi părinții deopotrivă. Soția învățase chineză, însă când trece pragul casei, după o zi de muncă, tot în română parcă îi venea cel mai natural să vorbească. Soțul pricepea câteva cuvinte în română, însă nu suficiente, astfel încât au căzut de acord să își vorbească în engleză. Iar copiii se adaptează cu ușurință fiecărei situații.

A doua zi după sosirea mea am mers să îi vizitez pe cei de la Shenzhen Mangrove Conservation Foundation. După ce am parcurs o parte din drum singură, am fost întâmpinată de Chengqing, pe care o cunoscusem la workshop-ul din Chengdu. Pe drumul nostru către biroul lor, situat chiar în incinta parcului Futian  Mangrove Ecological park, Chengqing mi-a spus că parcul a fost recent construit, acum vreo 3 ani. Înainte nu era mare lucru aici, doar o zonă mlăștinoasă, un teren de golf și unele locuri în care veneau pescarii cu bărcile să își arunce plasele.

Când am ajuns în biroul lor, ceilalți voluntari din echipă mi-au urat bun-venit și mi-au oferit ceai și un loc la masa lor. Biroul era micuț, o singură cameră de dimensiuni modeste, mobilată fără lux, dar cu toate utilitățile necesare pentru cei 8 voluntari. În afară de acest birou, Chengqing mi-a spus că mai aveau un altul, în oraș, unde lucrau acum alți colegi de-ai lor.

Voluntarii aveau grijă de parc și de pădurea de mangrove care creștea în imediata sa apropiere. Mangrovele au nevoie de anumite condiții pentru a se dezvolta, m-a spus Chengqing, iar activități precum pescuitul, turismul, le pun într-o stare de pericol. De aceea, zona de acces în pădure este restricționată. Înainte oamenii puteau vizita pădurea destul de ușor, însă acum se poate merge acolo doar cu permis special.

Pădurea de mangrove se afla în proximitatea zonei de frontieră cu Hong Kong-ul, drept urmare militari din ambele părți patrulau permanent în zonă. N-am putut să mă apropii prea mult, neavând programare, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu ce puteam să văd din incinta parcului. Pădurea se afla la vreo sută de metri distanță de locul unde eram. Chengqing mi-a mai spus că mangrovele mai sunt amenințare și de unele specii invazive de plante, precum alte tipuri de mangrove, arbuști de apă, etc., care le împiedică creșterea și dezvoltarea. De aceea, voluntarii Eco Park, alături de alți specialiști, fac controale periodic pentru a identifica și elimina acele tipuri de plante. Chiar și în parc întâlnim uneori specii de plante sau de animale care nu trăiesc în mod obișnuit aici. Unii oameni vin noaptea și plantează aici diverse ierburi, flori, copăcei, ori dau drumul la animale (șopârle, broaște țestoase, păsări, pești, etc.) Ei cred că fac un lucru bun, însă acele specii pe care ei le aduc amenință ecosistemul fragil de aici, și prin urmare, suntem nevoiți să le eliminăm atunci când le descoperim.

Parcul nu era deloc mare, avea un lac artificial în mijloc, alimentat din apa golfului, pe care pluteau niște insulițe, tot artificiale. Totul fusese creat de la zero și arăta foarte bine. I-am mulțumit lui Chengqing pentru prezentarea amănunțită și i-am lăsat să își continue activitățile.

Waste–to–energy facility – incineratorul modern

A doua zi m-am trezit dis-de-dimineață, hotărâtă să merg în vizită la unul dintre cele 3 noi proiecte de incineratoare din Shenzhen: East Waste-To-Energy Facility.

În total, Shenzhenul are 2 incineratoare active și 3 în construcție. Eu am ales să vizitez incineratorul din nord-est, despre care citisem destul de multe articole în presa străină. Auzisem că este foarte departe, așa că am plecat devreme pentru a fi sigură că am timp să mă întorc acasă înainte să se întunece. 34 de stații de metrou mai târziu, am coborât la ultima stație de pe linia 3, stația Shuanglong, după care am luat autobuzul M280 până la capătul de linie. Tot drumul a durat în jur de 2 ore jumătate. Când am coborât nu-mi era foarte clar încotro să merg, așa că am întrebat vreo 2 localnici care erau în apropiere, muncind la niște ziduri. Degeaba însă, nimeni nu știa nimic. Singurul lucru după care mă puteam ghida erau niște poze găsite pe internet, care arătau locația viitorului incinerator.

Am ținut drumul drept înainte vreo 15 minute, până am ajuns în fața unei clădiri. În dreapta, un alt drum, proaspăt asfaltat, urca pe un deal necirculat, cu pădure de-o parte și de alta. Chiar la baza dealului se afla o secție mare de poliție (公安 gongan). Cum în afară de mine, nu mai era nimeni în zonă și, mai ales, nimeni care să meargă pe drumul nou din dreapta, am avut o clipă de îndoială dacă să merg sau nu mai departe. Și totuși, drumul până aici mă costase aproape 3 ore, ajunsesem până aici, atât de aproape. Dacă acela era drumul care ducea către incinerator? Trebuia să văd. Mi-am luat inima în dinți și am început să urc cu pași rapizi.

Drumul cotea când dreapta, când stânga. După vreo 5 minute, am auzit venind din față o primă mașină. Era o cisternă, urmată de o dubă cu remorcă. M-am uitat la ele cu un aer indiferent și am continuat să merg. Altă mașină, de data asta un Volkswagen – mașină personală, a trecut pe lângă mine venind de undeva din spate. Nimeni nu mi-a dat vreo atenție deosebită. Se părea că drumul era până la urmă circulat. Am urcat vreo 20 de minute așteptând să văd în orice moment șantierul de lucru al incineratorului. Nu știam la ce să mă aștept, în ce stagiu ajunseseră lucrările, așa că eram atentă la orice semn. De o parte și de alta însă era doar pădure. În afară de mine, nici un alt trecător, doar ocazional urcau și coborau dube cu remorcă, goale sau cărând cabluri, țevi. Deodată am văzut în față niște coșuri lungi și am știut că îl găsisem, acesta trebuia să fie!

Am grăbit pasul pe drumul care cotea stânga; 50 de metri mai încolo drumul era traversat de o barieră care oprea accesul. Bariera era păzită de o parte și de cealaltă de 4 paznici. Am considerat că nu am un motiv suficient de bun pentru a le adresa intrebări ori cere informații, așa că n-am continuat. Puteam să văd coșurile de fum, ceea ce îmi indica că acela era locul în care se construia incineratorul, nu mai era loc dubiu. Am făcut o poză rapid, după care am făcut cale întoarsă. 

Abia când m-am văzut înapoi în autobuz am răsuflat ușurată. Deși teama mea era ușor nejustificată, pentru că nu întâlnisem până atunci atitudini ostile pe unde am mers, fără Alain vizita mea putea ușor să fie înțeleasă greșit.

Pe drumul spre casă, am avut timp berechet să reflectez la ceea ce văzusem. Câteva lucruri m-au surprins la acest loc. Primul dintre ele este faptul că incineratorul se construiește în mijlocul unei păduri. De jur împrejur o mare de verdeață camuflează perfect întreaga instalație. Un alt lucru interesant a fost că, deși zona era foarte slab populată, am văzut mai multe ansambluri rezidențiale noi, abia construite, care erau scoase la vânzare. M-aș fi așteptat ca, dimpotrivă, populația să fie îndrumată către alte zone, departe de incinerator. Nu vedeam avantajul unei astfel de investiții în acea zonă. Un alt lucru bizar a fost să văd acea secție mare de poliție, chiar la baza drumului care urca către incinerator. Așa cum am spus mai devreme, în zonă nu părea să se întâmple mare lucru. În afară de câțiva muncitori, străzile erau pustii și de oameni și de mașini. Așadar îmi era greu să îmi închipui ce anume puteau face acele forțe de ordine în acel loc atât de izolat.

A doua zi am plecat către Nanjing, de unde urma să iau trenul, împreună cu Alain, către următoarea destinație: Wuhu. Aveam să îi cunosc pe colegii ei, despre care îmi povestise câte ceva de-a lungul călătoriei noastre. Am avut inspirația de a-mi lua zborul de întoarcere pe 15 septembrie, cu o zi înainte de începerea taifunului Mangkhut. Fiind în imediata proximitate a golfului, Shenzhenul urma să fie și el afectat destul de puternic. Din fericire, am evitat cu succes taifunul, gata de a lua la picior un nou oraș.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here