Mirajul plasticului: reciclarea mai e soluția salvatoare?

de Oriana Irimia

Ca să combatem cu adevărat schimbarea climei, ca să scăpăm de munții de gunoaie, economia și societatea trebuie să se schimbe fundamental.

Banca Mondială estimează că producția mondială de plastic este de 1,4 miliarde tone de deșeuri, așteptându-se o creștere la 2,4 miliarde tone peste 5 ani.

Producem 300 milioane tone de plastic pe an și se estimează că vom produce de 3 ori mai mult în 2050. Am produs în ultimii 10 ani mai mult decât în toată istoria noastră până în anul 2000.

De aici rezultă că acest stil de viață consumerist și risipitor nu a caracterizat omenirea dintotdeauna. Oare cum au trăit părinții și bunicii noștri fără atât de mult plastic?!

Da, plasticul e comod, ușor, versatil. Plasticul este peste tot, de la mobilă la electrocasnice, omniprezentul smartphone, haine, ambalaje, unelte de grădinărit, birotică, jucării, scutece și absorbante, până și în banala pastă de dinți. Dar circa 50% din plastic este folosit o singură dată, apoi aruncat, conform celor de la Plastic Oceans. Este mai ieftin să se producă plastic din petrol brut, decât din plastic colectat spre reciclare. Motivul pentru care deșeurile sunt așa o imensă problemă, mult mai spinoasă și mai mare decât erau acum 20 de ani, este tocmai plasticul.

Gestiunea deșeurilor este parte a problemei climatice, de la mucul de țigară aruncat la marginea drumului, fix lângă punga de plastic „uitată” de alt turist, aprinzând astfel zeci de hectare de pădure, la incineratoarele de deșeuri care vor face „curat”. Pentru că, nu-i așa, ce ochii nu văd nu există. Însă există dioxină și alte otrăvuri cancerigene, la fel și gazele cu efect de seră, la fel de insesizabile pentru simțurile noastre.

Narațiunea preferată a poluatorilor: consumatorul e de vină

Consumatorului i se cere să facă toate eforturile. Lui i se cere să recicleze, când în realitate acesta poate doar separa și refolosi, reciclarea realizându-se în instalații industriale. I se cere să separe deșeurile de multe ori după reguli prost explicate sau care variază de la o localitate la alta sau de acasă la locul de muncă. Consumatorul iese la campanii de curățare în parcuri, pe străzi, pe plaje. Consumatorul plătește atât potențialul deșeu pe care îl cumpără odată cu produsul (gunoi denumit pompos „ambalaj protector” și pungă de cumpărături) cât și compania de salubrizare care, uneori, aruncă tot ce el a sortat, spălat și împăturit cu grijă în aceeași benă mizerabilă, cu rânjet disprețuitor față de ”fraierul” care respectă mediul. Consumatorul mai plătește odată amenzile pe care primăria le achită nonșalant, anual, la Fondul pentru Mediu.

Consumatorul e de vină! strigă cu tupeu ONG-urile de greenwashing, producătorii de plastic și industria prelucrătoare a petrolului. Consumatorul e de vină! strigă marii poluatori ai planetei, între două interviuri despre boom-ul afacerilor cu țiței și continua dezvoltare a giganților corporatiști petrolieri pe timp de pandemie. Consumatorul e de vină că nu mai poate trăi fără plasticul produs de ei. Consumatorul este de vină pentru că a cumpărat produsele respective, nu publicitatea agresivă pe toate canalele media, marketingul care reglementează până și așezarea în raft, iluminatul favorabil, poziția mai aproape sau mai departe de raionul cu scutece și fix vis-à-vis de cel cu bere.

Dar ce ar putea face consumatorul cu caserolele din polistiren sau cu scutecele, periuța de dinți uzată sau cu ambalajul compozit precum cartonul cu film de plastic pentru produse alimentare? Cutia de conserve mai este reciclabilă, dacă interiorul e îmbrăcat în plastic, pentru a feri consumatorul de botulism? Dar capacele de la borcanele de compot, care sunt filmate în plastic? Dar paharul de hârtie pentru ceai sau cafea, tras în plastic?!

Cu toate aceste noi tipuri de ambalaje, mai este reciclarea soluția salvatoare? Răspunsul specialiștilor e formal: reciclarea singură e prea puțin-prea târziu, pentru a rezolva problema deșeurilor. Singura soluție este proiectarea sustenabilă a produselor, centrată pe om – human-centered design, proiectarea ecologică a produselor astfel încât acestea să poată fi reparate, refolosite, compostate sau reciclate.

Reciclarea ascunde cauzele „bolii”, tratând simptomele

Carsten Wachholz, senior policy officer pentru economie circulară la EEB afirma într-un interviu pentru Euronews că, deși reciclarea este mai bună decât să aruncăm plasticul la întâmplare, există metode mai bune pentru a face față problemei. Soluția ultimă este o schimbare de paradigmă pentru societate și pentru mediul de afaceri.

”Trebuie să simplificăm varietatea ambalajelor și a materiilor plastice pe care le introducem pe piață, altfel reciclarea nu va face decât să ducă la un fel de plastic de calitate inferioară, bun cel mult pentru ceva mobilier urban dar cam pentru nimic altceva”, afirmă Carsten Wachholz.

Reciclarea a apărut ca răspuns la o problemă deci tratează numai simptomele – adică deșeurile care se văd și lasă cauza ”bolii” ascunsă sub preș: prostul design, consumerist, care face ca acum o mașină de spălat să te țină mai puțin decât hamburgerul de la Mc, iar un laptop performant și scump să aibă o durată de utilizare fix până iese din garanție sau până iese următoarea versiune și mai performantă și mai scumpă, oricare are loc mai întâi.

Sistemul actual de afaceri este defect, putred până la măduvă, așa cum explică Don Norman, expert în designul user-friendly: „Sistemul include totul: extragerea resurselor și materiilor prime, transportul lor, producția, publicitatea, livrarea, ambalarea, servisarea și eliminarea. Companiile își fac foarte multe griji pentru costuri și productivitatea angajaților, dar nu prea le pasă de răul pe care îl fac oamenilor și societății. De multe ori ele afirmă: ”Asta nu ține de noi, e răspunderea clienților”. Prostii!”.

Designul centrat pe om trebuie să ia în calcul efectul produsului pe întreaga durată de viață, de la producția materiei prime până la eliminarea reziduurilor rămase după tratarea deșeurilor produsului. În loc de aceasta, avem procese de aprovizionare complexe și obscure, cu numeroși actori pe lanțul de furnizare, cu instalații complexe și n-șpe tratamente fizice și chimice, mai multe faze de transport internațional ale materiilor intermediare între diferitele faze de transformare și livrare. Departamentele de dezvoltare se dau peste cap pentru a găsi noi materiale compozite, chestii care să dea bine pentru confortul clientului, dar mai ales care să fie ieftin de produs, ca să maximizeze profitul. Piele și lemn, metal și plastic și pânză, chic, modern, fashion. Și complet nereciclabil, de slabă calitate, proiectate pentru a fi schimbate cât mai des.

Luați exemplul campaniei împotriva utilizării de ulei de palmier a brandului Doritos, al PepsiCo. Impactul devastator al plantațiilor de palmier (pentru uleiul folosit la chipsuri – n.r.) asupra ecosistemelor malaieziene, și nu numai, este un subiect intens discutat, numai bun pentru a fi exploatat într-o campanie de marketing. Suficient pentru a trece cu vederea ce presupune producerea unei pungi de chipsuri? Dar eliminarea ei? Câți dintre noi știu că banalele chipsuri vin în pungi de plastic metalizat, complet nereciclabile?

Consumatorii au demonstrat că se poate atinge ținta de reciclare de 90% stabilită de UE, dacă există mecanismele adecvate de colectare selectivă, în special sistemele de garanție-returnare. Este timpul pentru producători să preia ștafeta și să facă să devină realitate toate acele documente pompoase care strâng praful prin sertarele angajaților corporatiști, numite „Politica de mediu a companiei”. E timpul ca și expresia „sistem de management al calității produsului” să devină etică și responsabilă față de mediu. E timpul să renunțăm la a da vina pe „bizoni”, când chiar noi alimentăm și întreținem firmele ale căror produse le găsim la gunoi, mult prea multe și prea repede.