Descopera Moldova: Raul Bac

Raul Bac izvo­raste din batrana padure de fag si stejar a rezervati­ei Plaiul Fagului. Legenda despre originea sa este pe masura pito­rescului codrilor de fag. Se spune ca mai demult pe pamanturile astea locuiau niste oameni uriasi. Acei giganti erau atat de mari, ca numai un sat sau doua de-ale lor incapeau intre Prut si Nistru. In cateva sute de pasi, gigantii ajungeau de la Prut la izvoarele Bacului. Alte cateva sute, si ajungeau deja la vecinii lor de la Nistru. De la o vreme insa, numarul gigantilor se tot imputina, si incepusera sa apara tot mai multi oameni.

Si iata ca intr-o zi, o fetita de urias se juca langa o padure batrana, care insa pentru ea era ca o intindere de ierburi pitice. Fetita mangaia frunzele micilor arbori seculari, cand vazu la marginea padurii niste creaturi ca niste gaze – era un om mititel care ara o bucata de pamant cu un plug de lemn manat de sase boi. Fetita, care nu mai vazuse asa ceva, a luat cu mare atentie omuletul cu boii sai si i-a dus pana la casa ei de pe marginea Prutului, cateva sute de pasi mai incolo. Ajunsa acasa, o intreba pe mama ei despre misterioa­sele creaturi – prichindelul cu 2 picioa­re si incornoratii cu 4 picioare. Mama i-a spus fetitei sa nu le faca rau, ci sa-i duca inapoi de unde i-a luat, iar cand se va intoarce inapoi, o sa-i spuna o poveste despre ei. Fetita duse omuletul inapoi, iar acesta, speriat, fugi acasa. Se intoarse si fetita de gigant la ai ei, iar mama ii povesti: „- Creaturile pe care le-ai vazut se numesc oameni. Ei sunt ca noi, doar ca mult mai mici. Incor­noratii cu patru picioare se numesc boi, sunt niste animale care ii ajuta pe oameni in munca lor. Noi, uriasii, vom disparea in curand, iar oamenii ne vor lua locul. Ei vor stapani pamantul, vor cultiva graul si vor coace paine, vor privi la cer, se vor juca, se vor iubi. Vor cunoaste toate bucuriile noastre atunci cand noi nu vom mai fi.” Fetita se revolta: „- Dar de ce? De ce vom disparea? Si cum ar putea vreodata ca acele… gazulite pe care ii numesti oameni sa mosteneasca Pamantul in locul nostru?”. Atunci mama o trimi­se pe fetita la tatal ei, care era om de stiinta (discutia cu tatal nu apare in legenda originala).

Tatal ei ii explica: „Noi, uriasii, putem exista doar pentru ca aerul pe care il respiram este foarte bogat in oxigen si foarte curat. Insa acum, aerul devine din ce in ce mai sarac si mai murdar, e tot mai greu de respi­rat si ne imbolnaveste tot mai mult. Furnalele noastre ard prea mult fier, masinile noastre gigante ard prea mult oxigen. Daca o sa continuam tot asa, ori o sa disparem, ori o sa devenim tot mai mici, pana cand o sa ajungem ca omuletii pe care i-ai vazut. Ei insa pot sa traiasca chiar si in aerul mai poluat care ne imbolnaveste pe noi. Asa ca ei vor mosteni Pamantul.” „Si daca noi suntem de vina, de ce nu oprim furnalele si masinile?”, intreba fetita. „Eh, astea-s lucruri pe care nu stiu daca le poate pricepe o fetita-gigant. Si nu e atat de usor pe cat am vrea noi”, – zise tatal. „Poate cand o sa cresti mai mare.” Apoi adauga bland: „Multi giganti-mari nu au nici mintea unui copil ca tine, ci sunt orbiti de dorinta de putere, de ideologii politice sau dogme religioase si chiar cei care spun ca ne protejeaza natura sunt si ei la fel. Uriasii acestia aud, dar nu asculta, pri­vesc, dar nu vad, citesc, dar nu pricep. Ca sa priceapa, ar trebui sa renunte la orgolii, dar nimeni nu vrea asta.” Intr- adevar, fetita nu intelese prea mult din ce ii spusese tatal. Se gandea ca e inca prea mica si vroia sa creasca mare cat mai repede, ca sa inteleaga si ea. Insa ii parea rau de gigantii ei si o apuca furia gandindu-se ca iata, o sa vina o vreme cand toti uriasii vor disparea si vor fi inlocuiti de oameni. In supararea ei, vru sa se razbune. Se porni sa-l gaseas­ca pe omul cu boii si pe alti oameni, sa-i striveasca, dar nu-i gasi, pentru ca pe atunci, oamenii isi faceau casele in codri, iar in inima codrilor, fetita- gigant nu putea sa vada si nu s-a gandit sa cerceteze. Dupa ce cauta pana obosi, fetita de urias se opri langa codrii de fag si stejar din Plaiul Fagului si se aseza pe un deal. Se gandea la soarta gigantilor, iar apoi isi dadu seama cat de nedrept este sa arunce vina pe oameni si cat de urata era intentia sa-i omoare si i se facu rusine. De tristete pentru soarta uriasilor sai si de rusine pentru ca a vrut sa-i ucida pe oameni, fetita incepu sa planga. Fiecare lacri­ma era mare cat un butoi de apa. Si pe locul unde plangea fetita de urias a inceput sa curga un suvoi, apoi un rau puternic. Apa a inundat repede padurea si valea, iar omul cu boii, care se ascundea prin preajma, a fost luat pe nepregatite. S-a dat la o parte din calea apei, dar pe unul dintre boi nu a reusit sa-l salveze si acela s-a inecat. Cum pe atunci localnicii ii spuneau boului „bic”, asa i-au dat si denumirea raului. Pana la urma, gigantii intr-adevar au disparut, in locul lor au ramas doar oamenii, iar acestia s-au asezat de-a lungul raului.

Legendele si misterele Bacului nu se termina aici. Un fenomen miste­rios, Cheile Bacului, a atras atentia mai multor personalitati basarabene importante – Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Zamfir Arbure, si a infierbantat imaginatia localnicilor. Scriind despre Cheile Bacului, Cantemir spunea ca „Pe langa aceasta cetate (Lapusna) se afla pe raul Bacu, Chisinaul, un targusor de mica importanta. Nu departe de el se vede un sir de pietre foarte mari asezate in linie atat de dreapta de parca ar fi puse de mana omului. Dar ce ma impiedica sa cred aceasta este atat marimea pietrelor, cat si lungimea traseului pe care se afla, caci unele au trei sau patru coti pe fiecare latura a unui patrat, iar sirul lor se intinde dincolo de Nistru, spre Crimeea. In limba tarii li se spune Cheile Bacului si taranii, in simplitatea lor, spun ca ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat sa astupe apa Bacului.” Superstitia la care face referire Cantemir era bazata pe urmatoarea legenda:

Se spune ca Dracului i-a venit odata ideea sa bareze apa Bacului cu bolovani, ca sa faca un iaz cu peste, unde sa stea si el sa pescuiasca, sa fumeze o tigara, sa bea o tuica si sa-si faca un gratar. Planul era insa foarte viclean, caci Michiduta nu-si alesese intamplator acest loc – apa urma sa se ridice, iar oamenii de pe malurile raului, sa se inece, astfel incat Dracului sa-i priasca mai bine distrac­tia. Lucrarea urma sa fie realizata peste noapte, ca dracii nu puteau sa lucreze in lumina soarelui. La comanda lui Scaraotchi, toata dracaraia s-a adunat si a inceput sa care pietre, ca sa bareze raul. Spre dimineata, lucrarea era aproape gata. Mai lipsea un bolovan si era ter­minata. Insa tocmai cand se pregateau sa-l arunce si pe ultimul, cocosii din sat, care au prins de veste ce pregatesc incor­noratii, au inceput sa cante desteptarea. Dracii s-au speriat ca rasare soarele si au lepadat stanca, fugind inapoi in iad. Si asa au scapat oamenii de planul lui Scaraotchi, iar in urma au ramas bolo­vanii din Cheile Bacului (legenda e usor

modernizata).

Spre deosebire de Cantemir, Hasdeu credea ca pietrele de la Cheile Bacului erau puse acolo de oameni. In opinia sa, Cheile Bacului faceau parte dintr-un zid de aparare antic, care se intindea intre Prut si Nistru si taia Basarabia de la nord-vest la sud-est. Acest zid ar fi fost construit de bastarni, in secolele 2-3 i.e.n. In timp, localnicii au folosit piatra din zid pentru a-si face case, astfel incat mai ramasese in picioare doar portiunea de la Cheile Bacului. Hasdeu nu aduce insa dovezi pentru aceasta ipoteza. In plus, o cercetare mai recenta indica faptul ca, chiar si daca pietrele de la Cheile Bacului ar fi fost puse de oameni, acestea nu aveau pozitionarea caracteristica zidurilor de aparare, ci puteau fi mai degraba marcaje pentru rutele comerciale. Insa si aceasta e doar o ipoteza.

Zamfir Arbure dedica si el cateva pagini acestui fenomen in lucrarea sa, „Basarabia in secolul al XlX-lea”, publicata in 1898. La acel moment, Zamfir Arbure, vorbea deja despre aceste pietre ca despre un fenomen cu aura mitica – despre ele se stia din batrani, dar nu era prea clar daca mai sunt sau nu si nici cu exactitate pe unde sunt. Influentat de studiile lui Hasdeu, Arbure credea in provenienta antropica a acestui fenomen. Dupa mai multe explorari, cercetatorul le localizeaza pe mosiile Ghidighici si Petricani, in apropiere de Chisinau, folosindu-se de o marturie de-a tata­lui sau, care le vazuse candva. Nu era sigur daca acestea se mai pot vedea, caci localnicii luau pietre din Cheile Bacului pentru gospodariile lor, iar daca lucrurile aveau sa continue la fel, acest monument urma sa dispara definitiv (aici am putea sa facem o paralela cu cei ce iau pietre din toltre sau de la Orheiul Vechi).

Urme ale Cheilor Bacului aveau sa fie vizibile pana in anii ’60. Odata cu constructia barajului de la Ghidighici, in 1964, Cheile Bacului au disparut definitiv. O parte din stanci sunt acum sub apa, altele au fost folosite la constructia barajului, iar cele ramase au fost distruse cu explozibil. Astfel a disparut unul dintre cele mai fascinante locuri din Basarabia.

Din pacate, raul Bac este cel mai poluat afluent al Nistrului. In bazinul sau hidrografic, cu o suprafata un pic peste 2000 km², locuiesc peste un milion de oameni (un sfert din populatia Moldovei), iar densitatea populatiei este de 470 de locuitori / km² (de patru ori mai mare decat media in Moldova). Aici se afla cateva dintre orasele importante ale tarii, inclusiv capitala Chisinau. In afara de problemele legate de suprapopularea si activitatea industriala din bazinul sau, problemele ecologice ale raului sunt amplificate si de absenta unor statii de epurare in partea sa superioara, motiv pentru care toate apele reziduale sunt varsate direct in rau. Pe mai multe sectoare ale raului, indicatorii pentru substante chimice toxice, periculoase pentru sanatate, depasesc cu mult normele admise, pe alocuri chiar de zeci de ori. In aval de Chisinau, toti acesti indicatori sunt de 5-10 ori mai mari decat cele recomandate. Aceasta poluare puternica afecteaza grav si biodiversitatea pe rau. In Bac practic nu mai sunt pesti si treptat dispar si alte animale de apa.

Firul de apa ce strabate Chisinaul are nevoie de o interventie energica, pentru a fi salvat si revitalizat. Poate construirea unor statii de epurare a apei si o implicare mai activa a comunitati­lor locale pentru reducerea pe cat posi­bil a poluarii cauzate de oameni sau de diverse activitati industriale va permite protectia si revitalizarea acestui rau important pentru Moldova. Prin astfel de activitati, putem spera ca pe viitor, sa-i readucem raului Bac un farmec al naturii si o curatenie a apelor pe masura legendelor care il inconjoara.

De Lucian RENITĂ