Trei intamplari m-au pus fata in fata cu arsita – cea care ne frige la talpi, dar si cea din suflete, care arde sperantele. L-am cunoscut pe nea Ion – carunt la tample, zgarcit la vorba -, un nordist care ba e acasa, ba e peste hotare. Dar despre nea Ion, ca reprezentant al unui fenomen, vom scrie cu alta ocazie. „Acolo, pe nisip, pe piatra creste atata roada cum in Moldova, cu toate pamanturile noastre bogate, nici n-am visat” – asta mi-a spus, incheindu-si putina pledoarie cu concluzia: „La noi asta nu va fi in veci”. Apoi am mers pe jos, pe malul Ciuhurului, in drum spre Cupcini. Nu am avut ce admira – sub soarele amiezii nici boare de vant, nici umbra. Nici macar putinii recifi neatinsi de dalta nu ademeneau. Acum mai bine de 10 ani, cand l-am vazut intaia data, cautam pietre mai mari pe apa Ciuhurului, ca sa-l pot trece mai usor. As fi vrut sa-mi scald picioarele acum, cum nu am facut-o atunci. Dar am gasit pustiul, si tacerea, si durerea. Mai ieri un repros m-a sagetat. A intrat sa ne spuna de durerea Camcai (cum stau lucrurile veti citi chiar pe urmatoarea pagina; alte detalii asupra cazului semnalat vom publica in curand) si cum nici idee nu avem de tragedia ei. Am discutat mult, i-am aratat cate s-au facut pentru Camca si s-a convins ca nicicand (la „Natura”, la Miscarea Ecologista din Moldova) nu am fost indiferenti de soarta raului Camca, de Camencuta, precum nicicand nu am ignorat soarta vreunui parau din Moldova. S-a uscat Camca. Si nu e doar seceta de vina – e un baraj in preajma satului Balatina. Nu a fost sa-l vada, i-a spus primarul satului Cuhnesti si il crede. Nu crede in seceta, aceasta nu poate usca definitiv un rau. Dar poate usca speranta.
Cel putin doi litri de apa bine ar fi sa bem pe zi, poate chiar si dublu pentru a nu ne topi in cuptorul verii. Si bem, venim la robinete, fantani, izvoare… daca le mai gasim. Oare cat ar trebui sa bea pamantul parjolit de la care asteptam grau, porumb, floarea soarelui, mere si pere… ? In toata disperarea, bocetul si tanguirea cea adevarata si simulata (a cui oare?), seceta asta ar trebui sa aduca si ceva bun – sa usuce prostia, ignoranta de prin minti. Pentru ca sa ne pese odata si odata de pamant, sa invatam a-l gospodari, nu doar a-l secatui, mai ceva decat… seceta.
Lilia CURCHI
