Cazul Dumbrava, presa și obiceiul prost de a da sentința înainte de proces.
Nu despre vinovăția lui Pașca, ci despre cum judecă presa înainte de tribunal.
Până să apuce procurorii DIICOT să iasă din prima casă din Holod, povestea era deja scrisă. Nu de ei. De două cuvinte: „azilele groazei”. Le-au preluat, în câteva ore, aproape toate redacțiile din țară, și odată cu ele s-a lipit și concluzia: un om din Bihor a construit un imperiu al suferinței pe pensiile unor bătrâni abandonați.
S-ar putea să fie exact așa. S-ar putea ca ancheta să confirme tot, până la ultima cifră: trafic de persoane, peste patru sute de morți îngropați la marginea unui câmp, ajutoare de înmormântare băgate în buzunar. Nu despre asta scriu. Vinovăția lui Viorel Pașca o vor stabili procurorii, iar la capăt, târziu, niște judecători. Pe mine mă interesează viteza. Cât de repede a ajuns presa la verdict, și ce spune graba aceea despre cât de fragilă e, de fapt, instituția pe care o numim cu emfază „a patra putere”.
Pentru că „azilele groazei” nu e o descriere. E o etichetă cu trecut. A intrat în vocabularul public după alte scandaluri și de atunci stă pe raft, gata de folosit. Când o redacție o scoate, nu mai trebuie să explice nimic. Cititorul știe deja cine e victima, cine e monstrul, cum se termină. Partea grea, adică să afli ce s-a întâmplat de fapt, a fost sărită elegant. Iar între „coordonatorul unor centre neautorizate pentru oameni fără nimeni” și „patronul azilelor groazei” nu e o diferență de stil. E diferența dintre o situație de verificat și o condamnare pronunțată. Amândouă par că „relatează același lucru”. Doar că a doua a și încheiat procesul, în capul a milioane de oameni, cu luni bune înainte ca dosarul să vadă o sală de judecată.
Prezumția de nevinovăție nu e o formalitate pe care presa o poate pasa tribunalelor. E o disciplină a limbajului. Iar când titlul spune „patronul azilelor groazei”, disciplina aia s-a rupt deja, indiferent ce scrie mai jos.
Pune una lângă alta primele zece relatări din ziua descinderilor și o să te sperie cât seamănă. Aceleași fraze despre „persoane aflate în stare de vădită vulnerabilitate”, ținute „într-o stare de dependență și aservire”. Nu fiindcă zece jurnaliști au ajuns, fiecare pe drumul lui, la aceleași cuvinte. Ci fiindcă toți au avut o singură sursă: comunicatul DIICOT. Și aici ajungem la ceva ce nu ține de rea-credință, ci de cum e construită meseria. În ziua unei anchete, procuratura deține tot. Ea a intrat în case, ea a numărat mormintele. Redacția n-are cum să verifice nimic din toate astea în trei ore. Așa că amplifică. Și când o singură voce e repetată de o sută de portavoce, ce iese nu mai e presă independentă, e ecou. Un ecou care, prin simpla lui insistență, capătă greutatea faptului dovedit, deși rămâne o afirmație spusă o dată, de o singură parte.
Acuzarea, prin definiție, spune o versiune. Într-un proces are un contrapunct, apărarea. În presă, în prima zi, apărarea abia dacă există. E un avocat care prinde să zică „categoric nevinovat”, propoziție îngropată la coada articolului, sub cinci paragrafe de comunicat.
Problema de fond e că verificarea durează zile, iar atenția durează ore. Cele două ceasuri bat diferit, și presa online trăiește după cel scurt. Articolul cumpătat, cel care așteaptă reacția apărării, care sapă după rapoartele controalelor de anul trecut, care întreabă de ce a tolerat statul situația două decenii, articolul ăla apare mâine, când valul a trecut și nu-l mai citește nimeni. „Azilele groazei” apare în primul ceas și strânge clicurile. Nimeni nu face răul dinadins. Se întâmplă fiindcă altfel redacția pierde trafic, iar fără trafic nu se plătesc salariile. Rezultatul e o presă mult mai bună la aprins focul decât la stins. Poate isca o panică în cinci minute și are nevoie de cinci săptămâni s-o potolească, timp în care publicul s-a mutat demult la următoarea groază.
* * *
Ca să înțelegi de ce înghițim atât de ușor tiparul, trebuie coborât sub presă, la ceva mai vechi decât ea. Cine a studiat panicile morale a văzut de mult mecanismul: o societate speriată are nevoie, din când în când, de o figură pe care să-și verse frica și rușinea. Un „diavol popular”, i s-a spus. Pașca e un candidat perfect, fiindcă ne scutește de o întrebare incomodă. Dacă vinovatul e un singur om rău din Bihor, restul suntem cuminți. Dar dacă vinovat e un întreg mecanism cu spitale care externează bolnavi fără să aibă unde, direcții de asistență care îi trimit „pe rute ocolitoare”, prefecți și primari care s-au uitat în altă parte ani de zile, atunci vina se împrăștie peste toți. E mult mai comod să ai un monstru decât o problemă de sistem. Presa nu inventează nevoia asta. O servește. Și fiindcă o servește atât de bine, e greu să reziști. Un titlu cu vinovat limpede se citește. Un titlu despre falimentul difuz al asistenței sociale se ignoră, și redacția vede asta pe viu, în graficul de trafic, minut cu minut.
Ce se pierde în tot zgomotul e că sunt, de fapt, două povești aici, și amândouă par adevărate în același timp. Una: e posibil ca sute de oameni să fi fost ținuți în condiții proaste, fără îngrijirea de care aveau nevoie, iar banii lor să fi luat altă cale. Cealaltă poveste: același om a preluat, aproape două decenii, oameni pe care statul român n-avea unde să-i pună. Trimiși cu ambulanța. Cu mașina poliției. Externați din spitale fără soluție. Iar statul știa. Nu de ieri: încă din 2015, o agenție din subordinea Ministerului Muncii îl consilia pe Pașca să intre în legalitate, iar un ministru în funcție a recunoscut acum că „nu vorbim despre o situație nouă și necunoscută”. Controalele, unele chiar de anul trecut, s-au terminat fără nicio sancțiune, ba chiar cu mențiunea că igiena era în regulă. Iar când DIICOT a scos afară cei peste patru sute de beneficiari, a trebuit să-i împrăștie în nouăsprezece județe, ceea ce spune singur cât de reală era nevoia. Un jurnalism sănătos ține ambele povești în aceeași mână, chiar dacă strânsoarea doare. „Azilele groazei” o alege pe una și o îngroapă pe cealaltă. Nu fiindcă a doua ar fi mincinoasă. Fiindcă strică narațiunea.
N-aș fi corect dacă aș spune că toată presa a picat testul. Au fost redacții care au titrat, pe bună dreptate, că e un caz care „împarte opinia publică” și au pus, în aceeași greutate, acuzațiile DIICOT și mărturiile oamenilor care fuseseră pe la așezăminte și văzuseră pat curat și mâncare caldă. Au fost texte care au despărțit limpede cele două întrebări și anume răspunderea penală, care se judecă în instanță, și eșecul statului, care se judecă politic și moral. Un ziar local din Bihor a scos din arhivă, în plin scandal, primul reportaj despre „fenomenul Dumbrava”, din 2008, ca să arate de unde a pornit totul și cum s-a schimbat, cu anii, imaginea aceluiași om. Și au fost comentatori care au pus întrebarea de-a dreptul, infractor sau binefăcător, fără să se prefacă a avea deja răspunsul. Asta e presa care își face treaba. Nu una care ascunde acuzațiile grave și care ar fi la fel de vinovată dacă le-ar mușamaliza. Ci una care le tratează drept ce sunt, acuzații, nu fapte bătute în cuie, și care lasă loc contrazicerii.
* * *
Ieri, 1 iulie, la protestul din Piața Unirii din Oradea s-a scandat, printre altele, „presa mincinoasă”. Un reporter a fost huiduit. Las la o parte dacă îmi plac sau nu oamenii aceia, e un moment care merită privit lung. Când acoperirea seamănă a verdict, produce un efect pe care puțini îl socotesc: strică încrederea. Iar încrederea, când se duce, nu pleacă selectiv. Omul care s-a simțit mințit o dată nu mai desparte articolul de senzație de ancheta serioasă. Le respinge pe amândouă. Așa ajunge o comunitate întreagă să fluiere orice microfon, inclusiv pe cel care poate ar fi spus, în sfârșit, adevărul. Aici e rana adevărată a presei. Nu că poate rata un caz, că se mai întâmplă, e omenesc. Ci că, ratându-l mereu în același fel, grăbit și dintr-o singură parte, își cheltuie singurul lucru pe care îl are de vânzare: credibilitatea. O putere în care nu mai crede nimeni nu mai e o putere.
Și mai e ceva ce merită privit, fiindcă e chiar miezul problemei. În timp ce presa dădea verdictul, sub fiecare știre se aduna un alt tribunal: al comentariilor. Zeci de mii de oameni au început să scrie exact ce scriu și eu aici, doar mai direct: că „operațiunea” a fost prea curată ca să fie întâmplătoare, că în pozele „azilului groazei” se văd geamuri termopan și curte îngrijită, că statul se leagă de cel care dă, nu de cel care primește. Unul rezuma absurdul într-o frază: un om fără hârtii face treaba celor care au hârtii și n-o fac, iar statul răspunde cu încă un dosar, un registru, un control. În paralel s-a coagulat un întreg aparat de contra-informare: grafice „Suntem alături de Viorel Pașca”, rugăciuni transmise live, un clip al avocatului familiei cu zeci de mii de vizualizări și hashtagul #libertateviorelpasca, ba chiar donatori de peste graniță care jurau că văzuseră cu ochii lor curți curate și oameni îngrijiți.
Când presa pierde încrederea, golul nu rămâne gol: se umple cu tot, și cu intuiții corecte, și cu conspirații, iar omul care își face singur informarea nu mai deosebește între ele exact fiindcă instituția care ar fi trebuit să-l ajute s-o facă, presa, e prima pe care a încetat s-o creadă. Asta se plătește cu un titlu grăbit: nu doar un caz ratat, ci un public care pleacă și își construiește propriul adevăr, de unde nu-l mai aduci înapoi.
Presa e „a patra” pentru un motiv bun. Ține celelalte trei de scurt, și când merge, e printre cele mai frumoase invenții ale unei lumi libere. Dar orice putere are ispita ei, iar ispita presei nu e corupția sau minciuna cu bună știință, întrucât alea sunt rare și ușor de arătat cu degetul. Ispita ei e mai vicleană: să judece în loc să informeze. Să dea, din primul ceas, sentința pe care ar fi trebuit s-o aștepte de la tribunal.
Nu știu cum se termină cazul Pașca. Dar felul în care l-a povestit presa în primele zile spune deja ceva despre noi. Am vrut un monstru și ni l-a livrat repede, ambalat în două cuvinte cu trecut. Dacă la capătul procesului se dovedește că povestea era, totuși, mai încurcată, prețul nu-l plătesc procurorii. Îl plătește încrederea oamenilor în cei care ar fi trebuit să-i țină informați, nu doar întărâtați. Și încrederea aia, o dată cheltuită, nu se drege cu o dezmințire pusă a doua zi la subsol, când s-a stins lumina și nu mai citește nimeni.
Vocile care nu au încăput în titlu
Înainte să devină „patronul azilelor groazei”, Viorel Pașca a fost, ani la rând, „îngerul cu chip de om”. Aceiași oameni, aceleași case, alt titlu.
Există o parte a acestei povești pe care valul de acum a acoperit-o aproape complet: sutele de oameni care, timp de aproape două decenii, au vorbit despre Viorel Pașca la bine. Nu e o dovadă de nevinovăție , dar e o parte din adevăr, iar un material despre cum funcționează presa ar fi necinstit dacă ar tăcea exact acolo unde a tăcut și presa pe care o critică.
Cu ani înainte de descinderi, aceleași redacții care azi scriu „azilul groazei” mergeau la Dumbrava și scriau altceva. În 2021, un reportaj de la Radio România Actualități îl numea, simplu, „Domnu’ Viorel din Dumbrava” și povestea despre peste 2.500 de oameni nedoriți nici de familie, nici de stat, care trecuseră pe acolo în cincisprezece ani. În 2023, un material video îl numea de-a dreptul „îngerul cu chip de om”. Casele, aproape douăzeci la număr, fuseseră cumpărate din donații. Pământul de cimitir fusese dat gratuit de parohia greco-catolică din sat. Un om care, spuneau reporterii de atunci, colinda spitalele ca să-i ia acasă pe cei pe care nimeni nu-i voia.
Sprijinul nu venea doar din presă. Venea din buzunarele oamenilor. O femeie de peste 90 de ani a donat 40.000 de euro. Un tânăr care a vrut să rămână anonim a lăsat peste 20.000. Case întregi au fost dăruite de oameni de afaceri români și de binevoitori din străinătate. Telefonul suna, se spunea în reportaje, aproape din oră în oră, iar oamenii impresionați trimiteau bani și alimente. Sunt exact „donatorii” pe care procurorii îi descriu azi drept „induși în eroare”. Aici e nodul întregii povești: același gest, adică un cec de 40.000 de euro, se citește ca generozitate sau ca fraudă, după rama în care îl pui. Presa mainstream a schimbat rama peste noapte.
* * *
Și au fost vocile celor îngrijiți. Într-un reportaj din 2023, un bărbat care dormise patru ani pe străzi spunea, despre viața de dinainte, că mânca din mila oamenilor și că cei mai puternici decât el îl jefuiau de tot ce avea. Despre Pașca spunea altceva:
„Domnul Pașca, Dumnezeu să-i dea sănătate și să-l țină pe pământ câte zile vom avea și noi de trăit. Este un înger păzitor peste toate locațiile de aici.”
La manifestația din Piața Unirii din Oradea, unde s-au adunat aproape trei sute de oameni, printre care mulți tineri, familii cu copii, au fost difuzate, printr-o boxă, înregistrări cu mărturii ale unor persoane îngrijite la Dumbrava. Pe pancarte scria „Binele nu trebuie pedepsit”, „Statul îi trimitea pe bolnavi la Dumbrava și tot statul acuză”, „Am fost la Dumbrava, oamenii erau îngrijiți”. O participantă, Kinga Toma, a pus întrebarea care rezumă toată jena statului în acest dosar:
„Dacă statul are atâtea centre autorizate, de ce a dus oamenii necăjiți la centrele domnului Pașca?”
* * *
Trebuie spus limpede, ca să nu fie citit greșit: nimic din toate astea nu șterge acuzațiile. Se poate ca un om să fi pornit dintr-o milă reală și să fi ajuns, cu anii, la exploatare. Se poate ca unele case să fi fost curate, iar altele nu. Se poate ca cei peste patru sute de morți să aibă o explicație omenească și anume o parohie care a dat pământ, oameni fără nume pe care nu i-a căutat nimeni sau una penală. Ancheta e cea care desparte firele, nu simpatia și nu indignarea.
Dar dacă presa i-a dat lui Viorel Pașca cincisprezece ani de „înger cu chip de om” și apoi, în patruzeci și opt de ore, l-a transformat în monstru, fără ca vreun fapt nou să fi fost încă probat în instanță, atunci una dintre cele două imagini a fost, tot timpul, prea comodă. Cel mai probabil, amândouă. Iar între ele au rămas sutele de voci care nu încap într-un titlu, nici în cel vechi, edulcorat, nici în cel nou, îngrozit. Oameni care au fost acolo, au dat bani, și-au lăsat părinții, au mâncat la aceeași masă. Meritau, măcar, să fie ascultați înainte de verdict.
Merită spus și cum a trăit Pașca zilele acelea, fiindcă și asta face parte din poveste. Un om de cincizeci și cinci de ani, obosit, care de un an se simțea vânat și care, cu câteva zile înainte de descinderi, scria pe Facebook, sarcastic, că „suntem organizați, doar în douăzeci de ani ne-am organizat”. Le răspundea scurt, uneori tăios, celor pe care-i vedea drept acuzatori, de la jurnaliști, inspectori, la avertizori, convins că i se face o nedreptate, că el astupă o gaură pe care statul o lăsase deschisă și că tocmai pentru asta e pedepsit.
Reacția e omenească. Când te simți judecat de toată lumea deodată, ajungi să tratezi orice microfon ca pe o amenințare. Numai că aici stă o ironie pe care valul n-o prinde: printre cei pe care i-ar fi putut socoti dușmani era și Georgiana Pascu, de la Centrul pentru Resurse Juridice, o femeie care de douăzeci de ani intră neanunțată în astfel de locuri ca să apere oameni ca ai lui, și care, tocmai ea, a respins public eticheta „azilele groazei” ca fiind simplistă, întorcând oglinda spre stat, nu spre Pașca. La fel, jurnalista de la Digi24 care semnalase Dumbrava cu un an înainte nu inventase nimic; scosese la lumină ceva ce autoritățile știau demult. Omul care se credea încolțit de presă fusese, până mai ieri, ținut în lumina publică tot de presă, aceeași care azi îl îngroapă. Nu criticii au fost problema. Problema a fost că nimeni, nici prietenii, nici dușmanii lui, n-a fost ascultat la timp, iar când toți au vorbit deodată, în aceeași zi, era deja prea târziu pentru nuanțe.
