„Vocea de insecta”, „ciripitoarea”, scoicile sau biziitorul kazoo sint instrumente terapeutice. La fel si povestile nascocite in grup. In timp ce altii se desfatau, simbata, la Tirgul „Mosii de Toamna” de la Muzeul Taranului Roman, printre obiecte din ceramica, brinza de burduf, colaci si must, citiva copii pina in zece ani, insotiti de parinti, bocaneau cu ciocanele si sfredeleau bambusul cu mici fierastraie in Sala „Irina Nicolau”. In cadrul unui atelier de construit instrumente muzicale si sub ochii de pedagog ai neamtului Hannes Heyne, muzician si ecologist al sunetului, si ai colegei sale Andreea Botezan, art-terapeut de meserie plecat din Romania.

Din spatele micilor menghine prinse de masa, al foarfecelor, al betelor circulare de bambus si al vreascurilor butucanoase, Heyne i-a ademenit pe cei strinsi cu o provocare: un mic instrument care, rasucit de o sfoara deasupra capului, imita zumzetul albinei. Un agatator de rufe, un inelus de balon cu rol de elastic si o bucata de lemn subtire aduceau, laolalta, cu graiul insectei. Incleiate toate de o „aripioara” din hirtie, decupata „in mod ecologic” dintr-un sablon, dupa cum a accentuat, mai in gluma, mai in serios, germanul.

Atit le-a spus pe moment novicilor si i-a indemnat spre ciocan, fierastrau si spre menghina. Nu inainte de a le mai arata un yoyo ce se rotea in vuietul marii sau un alt instrument ce aducea cu o lama de cutit din lemn, mesterit de aborigenii Australiei si zgomotos ca aripile unei pasari.

Tot arsenalul de mestesugit, cei doi „terapeuti prin arta” il cara cu rucsacul de fiecare data cind vin in Romania, cam de trei ori pe an. Invita oameni de toate virstele sa cinte laolalta din fel de fel de inventii din lemn, plastic, nuci de cocos sau pietre, pentru a le imbogati experientele si trairile prin improvizatia muzicala. „Nu trebuie sa stapinesti deloc instrumentul. Folosesc instrumente la care poate cinta toata lumea.

Muzica este foarte importanta pentru viata. Nu numai cea pe care o asculti, dar si cea pe care o faci singur”, spune Hannes Heyne pentru Cotidianul, in afara atelierului. Ba chiar ne arata un fel de lira din ale carei corzi se insira tot timpul acorduri armonice, „nu poti sa gresesti nimic”. „Genul meu de terapie este unul preventiv. Inainte ca oamenii sa se imbolnaveasca, ei trebuie echilibrati. Afara, in oras, nu pot fi echilibrati, pentru ca este doar zgomot”, explica germanul, care vrea sa indeparteze oamenii de poluarea fonica si sa-i apropie de natura prin sunetele sale.

Hannes Heyne sufla intr-un bat de bambus ca in coloana sonora de la „Nemuritorii” sau loveste ritmat doua jumatati de nuca de cocos pentru a imita trapul calului. Freaca una de alta doua scoici, intr-un oracait de broasca, sau cinta muzica chinezeasca la o ocarina din bambus, interesat tot timpul sa imbine felurite materiale pentru a scoate sunete simple si familiare. „Sint interesat de modul in care sunetele existente in natura afecteaza oamenii. Mi-am dat seama ca oamenii din ziua de azi sint mai adaptati la sunetele electronice, asa ca trebuie sa-i reintorc la lucruri mai simple”, spune el. Ii place sa cerceteze zgomotele, sa vada cum ii ating ele pe oameni. „Poti sa faci o inregistrare intr-un sat si apoi inca una peste zece ani, pentru a vedea ce s-a schimat in sunetul satului. Poate a mai disparut din natura, sint mai multe masini”.

Hidrogeolog de formatie, fost angajat la protectia apelor si in alte arii ecologice, germanul si-a dat seama ca nu este cel mai bun mod de a schimba constiinta oamenilor. „Pentru aceasta trebuie sa creezi un spatiu in care sa ai experiente impreuna si sa vorbesti despre ele. De aceea am ales domeniul sunetului”. A studiat muzica timp de cinci ani la Hamburg, dar si mestesugaritul. Acum, cind nu cerceteaza sunetele, organizeaza ateliere muzicale si cursuri de construit instrumente prin scoli din diverse tari si spune ca pentru copiii cu dificultati in a invata la scoala, orele de percutie sint cele mai bune, sunetele ritmice ajutind la echilibrare.

Pe de alta parte, Andreea Botezan, plecata de trei ani in Germania, este de profesie psiholog si psihoterapeut, dar a ales arta ca tehnica de lucru, observind ca pictura, muzica, povestile sau teatrul fac mici minuni in exprimare si in comunicare. „Sint modalitati mai putin fixate in cuvinte si in rationamente, ating sufletul omului. Oamenii reusesc sa se apropie unii de altii si sa comunice lucruri care pentru ei sint importante si care, pina atunci, poate le era greu sa le transpuna in cuvinte”, ne explica ea.

A vazut, lucrind in scoli, ca povestile ii descoase pe copii. „Nu povesti pe care le cunoastem deja, pentru ca povestile sint in sufletul nostru si putem fi noi insine personaje pe care nu le intilnim intr-o poveste ori alta sau pe care le combinam. Copiii au scos niste lucruri care aveau mare legatura cu viata lor de zi cu zi, cu dificultatile si dorintele lor, situatii din familie”. Totul in grup, ghemuiti in cerc, ca la o sedinta de terapie. „Apoi scriem ideile si le desenam, pentru ca desenele au uneori un impact mult mai mare decit cuvintele”, completeaza Andreea Botezan, spunind ca procedeul merge de minune si la studenti si la parinti. Acum, art-terapeutul cauta cai de a stringe laolalta oameni din culturi diferite pentru schimburi de experienta prin arta.

Sursa: Acasa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here