DEZINTERES – Rezervatia naturala nu s-a „ridicat” la statutul de sit arheologic
Tropaind printr-o Dobroge prietenoasa, unde secolele se impletesc intr-un „nu-stiu-ce”, care fascineaza si care imbie sa descoperi si noul, si anticul, iar verdele se stacojeste, iar stacojiul se pierde in galben, exista un loc care ne face sa uitam cine sintem si ne duce departe de treburile lumesti. Se deschide, desi pare ca te inconjoara. Te respinge, desi parca te inghite. Te alina, desi pare sa te respinga.
Complexul rupestru de la Dumbraveni, denumit „Canaraua Fetii” a ramas o necunoscuta atit pentru arheologi, cit si pentru localnici, sau turistii ocazionali. Ii aduni pe degete intr-un sezon de vara. E tematoare si misterioasa, desi impresioneaza precum o fata batrina, care-si mai asteapta inca ursitul. Ursit care trebuie sa treaca probele de foc ale intepaturilor de tauni si muscaturilor de vipere ce impinzesc rezervatia.
Prin anii „80 un satean din Cerchezu descoperea ciudatele incaperi scobite in peretele stincos de linga localitatea Dunbraveni. Cercetatorii care au venit de la Constanta au constatat ca este vorba despre un complex rupestru, structurat pe doua niveluri. Urmele arheologice indicau urme de asezari omenesti. Ba mai mult, potrivit profesorului Neagu de la Muzeul Dunarii de Jos din Calarasi, iubitor al Canaralei si cercetator al maruntaielor sale, aici ar fi vorba despre niste chilii ale unor calugari, care ar putea fi datate chiar din secolul al XI-lea.
COCLAURI. O zi apasatoare de iunie, amenintata de un imens nor aducator de ploaie cu tunete si fulgere. Un vuiet venit de niciunde, dar prezent ne insoteste tot drumul asa cum au facut-o si corul de tauni intr-un alai neprietenos, care ne insoteste masina pe drumul catre canara. Un drum destul de intortocheat si destul de anevoios, pe ici, pe colo solicitind o masina ceva mai bine dotata. Mai greu sa bata drumul vreun turist. Poate vreunul nehotarit sau impatimit de natura sau necunoscut, sau poate chiar vreunul inconstient. In rest, nici drumul, nici necunoscutul nu imbie, desi citeodata ar fi bine sa mai uitam de cele cunoscute si de civilizatie urbana. Desi poate citeodata, un drum batatorit poate sa aduca o mina care sa distruga. Poate aduce o minte „intreprinzatoare”, afacerista care sa dezvirgineze mai mult sau mai putin cu ajutorul autoritatilor locale o zona menita sa ramina asa cum a lasat-o natura. Poate asa se vrea si aceasta canara, unde nimic nu te trimite, nu te indeamna. Nici macar vreun indicator ruginit. Nici macar vreun panou, care macar sa te anunte ca ai ajuns intr-o rezervatie. A ramas un necunoscut. Poate doar bulgarul, despre care localnicii spun ca ar fi cumparat de la stat padurea care strajuieste pe o parte canaraua, sa mai fi stiut cite ceva. O padure, pe care, odata cumparata de la stat, o exploateaza cum vrea. De la lemn pina la mistretul, nu cu coltii de argint, dar de Dumbraveni, pe care il vineaza la bunul plac. I-a facut si adapatoare mistretului inmultit o data cu inundatiile din anii trecuti, care l-au minat catre padurea din canara. Acum bulgaru”, zic satenii, vine din cind in cind cu prietenii lui, vara, la o partida de vinatoare, iar in restul timpului mistretii chinuiesc satenii distrugindu-le recoltele de porumb de la baza canaralei. Dar sateanul dobrogean, iscusit, dibaci si abil nu se pune la mintea mistretului. Astfel ca atunci cind da porumbul si e „in lapte”, asa cum ii place mistretului, se organizeaza si fac cu schimbul in fiecare noapte de paza in lanul de porumb.
Si acolo unde monahii, sihastrii deh, se rugau in chiliile lor din canara, acum dumbraveanul de canara si-a facut adapost de noapte de vara cu pat si toate cele trebuincioase si face de planton in lan. Cum da mistretul cu coltii si ritul de porumb, cum da si dumbraveanul cu petarda sa-l sperie. Ca altfel nu-i cale de razbit cu ei. Ca deh, sint vremuri moderne. S-a modernizat si dumbraveanul. Ca o piatra nu-i de ajuns. Si nu-l sperie pe mistret. Asa ca da fuga la oras, se alimenteaza cu vreo 10 petarde si sperietura e asigurata.
DAR SA REVENIM LA CANARA. Pe celalalt mal al vaii, specialistii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 metri, pietre mari fasonate, legate cu pamint, resturile unui posibil zid, care marca traseul intregului complex sau conturul unei locuinte. Locurile nu au fost cercetate in amanunte, iar inscriptiile vagi gasite pe pereti nu au stabilt nimic cu certitudine. Din acest motiv locul ramine inca o necunoscuta. Acum a mai ramas un imens perete de calcar ros de timp, geruri si ploi, care descopera grotele. In aceste stinci s-au refugiat mai multe comunitati, care sub presiunea altor populatii mai razboinice si-au sapat locuri de refugiu structurate pe doua niveluri. La baza stincii, in adevarate pesteri se refugiau cu animale cu tot, iar deasupra si-au creat locuri sacre sfinte, destinate purificarii sufletului si credintei crestine. Putinele inscriptii descoperite de cercetatori nu au fost descifrate inca, iar astazi, aproape ca au disparut. Despre ce vorbeau, ce mister ascundeau nimeni nu a aflat inca.
Acelasi vuiet straniu ne insoteste in scurta noastra calatorie. Sau poate e doar linistea apasatoare care ne inconjoara. Sau poate este doar linistea care apasa greu. Sau poate cine stie, glasul vreunui comandant de nava mort pe vasul care a traversat vechiul brat al Dunarii, care trecea odata pe aici. Se zice ca acum acest brat s-a coborit in inima pamintului. Un brat subteran al Dunarii, care strabate acest spatiu rascolind maruntaiele pamintului.
VESTIGII. Parasim locul care geme de povesti si istorie. In viteza molcoma a rotilor, mai arunci o data o privire inapoi. Sa vezi ce lasi in urma. O marturie a vechiului, a milenarului? Un monument? Sau poate doar o piatra de calcar in care timpul si-a facut mendrele si a sapat niste gauri? O bucata de istorie? Un adevar? Nimeni nu poate fi sigur. Nimeni nu stie. Si oricit de simplu ar parea timpul a jucat feste si cercetatorilor. Lui nea Ion, care ne-a povestit de bulgaru” cu padurea de mistreti si de canara in timp ce cosea la baza canaralei, rasarit printre porumbul de inaltimea unui copil de 10 ani, nu-i vine a crede cind profesorul Neagu ii spune ca pe unele portiuni n-o sa aiba recolta completa, pentru ca unele locuri sint situri arheologice. „Vezi bucatile alea de pamint? Unde nu ti-a crescut porumbul? Acolo sint situri. Daca sapi un metru” jumate, o sa gasesti urme ale unei civilizatii”. Nea Ion zimbeste in coltul gurii, mai ca nu l-ar crede pe profesor dind mai degraba vina pe mama-natura. El e un obisnuit al locului. Desi nu-l percepe precum profesoru”. Dar e venit de la oras. Poate stie ce spune. A copilarit in canara. Cind canaraua nu era canara. Adica nu era istorie. Era doar o piatra. „Ne ascundeam prin grote. Eram mai multi copii. P”aici veneam des si ne jucam. Si gaseam diverse cioburi d”alea de oale”. Si atunci mai ca-i vine sa creada ce-i spune profesorul venit de la oras. Isi ia coasa in spate si o ia agale inaintea noastra. Noi mai aruncam o privire catre Canara. O barza ce paseste agale in lanul de prumb ne mai intirzie o perioada plecarea. Tacticoasa, pasind calm, se plimba printre porumbi cautind vreo sopirla sau vreo vipera. Are spor si ospat bogat dupa cum o vedem halind din cind in cind. Poate ca a mai saracit cu vreo vipera rezervatia. Isi ia zborul deodata spre undeva departe dincolo de canara. Lasa in urma acelasi loc impresionant, misterios si apasator totodata, pe care il parasim si noi intr-un colb care inghite totul in jurul nostru. Canaraua nu se mai zareste.
In cautarea comorii
Localnicii, cei mai batrini dintre ei, spun ca nu exista an de la Dumnezeu in care un grup restrins de „turisti” sa nu vina in prospectiuni dupa marea comoara ascunsa de haiduci. Nici localnicii nu s-ar fi lasat mai prejos. Politistii spun ca in ultimii ani au fost prinsi mai multi „cautatori de comori” cu aparate profesionale de detectare. Oamenii legii nu sint surprinsi de „miscarile” active de cautare din zona. In urma cu un an au fost retinuti citiva tineri, care scormoneau canaraua cu o aparatura destul de rudimentara, care nu depasea o suma mai mare de citeva milioane de lei. Politistii s-au aratat uimiti, pentru ca in anii precedenti astfel de grupuri fusesera surprinse in timp scotoceau cu aparaturi care ajungeau chiar si la citeva mii bune de euro. Desi zona este bogata in tot felul de artefacte, Canaraua Fetii atrage insa tot felul de indivizi avizi in cautare dupa comori, raminind cea mai scotocita locatie.
Adevar si legende
„Canaraua Fetii” este o rezervatie naturala, nu si sit arheologic. Profesorul Marian Neagu de la Muzeul Dunarii de Jos din Calarasi spune ca pentru a declara zona drept sit arheologic este nevoie de multi bani si mult timp din cauza birocratiei. „In tara asta, niciodata, in nici un regim nu a interesat pe nimeni descoperirea vestigiilor de catre arheologi. Decit la nivel de propaganda. Pentru a fi declarata rezervatie arheologica, trebuie facut un dosar stufos, care costa vreo 300 de milioane de lei. Iar procedura este foarte complicata si dureaza vreo trei ani. Ei zic: -Lasa ca avem destule, asa ca nu mai conteaza inca una”.
Canaraua Fetii continua in Bulgaria sub numele de Suha-Reka (Valea Seaca!). Arheologii bulgari studiaza de peste 25 de ani bisericutele din grotele acestui masiv carstic de virsta cuaternara. Una din legendele batrinilor spune ca dupa ce turcii au intrat in Dobrogea, mai multi calugari s-au refugiat in zona si ca acestia au inceput sa jefuiasca satele turcesti. Toate bunurile ar fi fost acunse intr-o incapere secreta. O alta legenda spune ca haiducii au fost masacrati, biserica a fost incendiata, iar in acest loc s-au stabilit turcii, care si-ar fi ascuns bogatiile in camerele lacasului si ar fi adus femeile ramase in sat pentru a le batjocori si a le face servitoare. Nu se stie care dintre variante este cea adevarata, dar cert este ca una dintre fetele ascunse si siluite in stinca, nemaiputind suporta supliciul la care era supusa s-a aruncat de pe virful unei stinci. Si de aici si numele „Canaraua Fetii”.
Sursa: Jurnalul National
