Zero Waste România a lansat recent un apel public către cetățeni, să nu voteze candidați care promovează incineratoare de deșeuri municipale inclusiv instalații de gazeificare, cracare, piroliză, arc de plasmă, în comunitățile lor. Oriana Irimia, coordonator al programului Climă, Energie și Poluarea Aerului în cadrul Zero Waste România, a răspuns întrebărilor noastre cu privire la argumentele care stau în spatele acestui demers. Oriana este doctor în biologie cu studii aprofundate în climatologie, cu peste 14 ani de expertiză ca biolog și 4 ani ca specialist în managementul deșeurilor. 

Reporter: Când a intrat incinerarea deșeurilor pe agenda publică în România?

Oriana Irimia: Eu am remarcat la începutul lui 2016 interesul autorităților pentru incinerarea deșeurilor asistând, la București, la o conferință a Camerei de Comerț și Industrie la care fuseseră invitați investitori și furnizori de echipamente din țările nordice. În cadrul acestei conferințe, Direcția de Investiții a Capitalei milita cu mândrie proletară pentru construirea în mijlocul Bucureștilor (cartierul Progresul – lângă Parcul Natural Văcărești, într-o zonă intens locuită și circulată) a unui megaincinerator de deșeuri. Cu siguranță, însă, acest interes este mai vechi.

Rep.: Câte incineratoare există la ora actuală în România?

O.I.: Oficial? Niciunul pentru deșeuri nepericuloase, cel puțin unul pentru deșeuri medicale și mai multe crematorii umane. Neoficial? Toate gropile de gunoi care iau foc „accidental” sau din cauza autoaprinderii sau a recuperatorilor improvizați de metale din pneuri și cabluri se califică drept incineratoare…

Unde se duce gunoiul când arde?

Rep.: De ce nu este incinerarea o soluție pentru problema deșeurilor?

O.I.: Putem scrie un roman despre asta, plecând de la faptul că incită la consumerism, la epuizarea resurselor neregenerabile și produce cantități industriale de gaze cu efect de seră și poluare. În plus, incinerarea deșeurilor nu este o metodă finală de eliminare. Volumul reziduurilor care mai trebuie eliminate după incinerare – zgură radioactivă, încărcată în metale grele, foarte acidă, cenuși fine de pe coșurile de evacuare, filtrele uzate, soluțiile chimice folosite în instalațiile de curățare a gazelor arse ș.a.m.d – este de până la 70% din volumul inițial al deșeurilor trimise spre ardere. Pentru a întreține temperatura de ardere este necesar să se consume energie, adică să se ardă combustibil fosil. Pentru a fi eficientă arderea, amestecul de deșeuri introdus în cuptor –  hârtie, plastic, polistiren, cauciuc, materii organice, reziduuri municipale, menajere etc. – trebuie să aibă o anumită compoziție. Până nu există cantități suficiente pentru respectivul amestec, deșeurile prea umede sau care nu ard cu căldură puternică trebuie depuse undeva. Asta înseamnă construcția de silozuri sau platforme de depozitare în vecinătatea incineratorului. Acestea vor degaja aceleași mirosuri pestilențiale ca mult blamatele gropi de gunoi pe care le dorim dispărute prin incinerare, deci nu eliminăm problema. 

Dar, dacă ar fi să rezumăm toate neajunsurile într-unul singur, aș recurge la o întrebare retorică: unde se duce gunoiul când arde? Răspunsul este: în aer. Prin incinerare nu facem decât să respirăm gunoiul, nu să îl eliminăm cu adevărat. Deșeurile din mase plastice nu pot fi niciodată eliminate total și complet, nu există soluție tehnică reală, curată pentru această problemă, alta decât să nu mai folosim deloc plasticul nereciclabil. Dar și plasticul reciclabil trebuie folosit cu cât mai mare zgârcenie, colectat separat la maximum și reciclat cât mai mult posibil.

Reziduuri tratate ca deșeurile nucleare

Rep.: Este valorificarea energetică  – waste-to-energy – superioară altor tipuri de incinerare?

O.I.: Riscurile pentru sănătatea umană și pentru mediu surclasează orice potențial beneficiu, mai ales că există soluții alternative în care s-a făcut enorm de multă cercetare și dezvoltare, soluții complet inofensive pentru mediu și pentru sănătate precum energia solară, eoliană. Se lucrează asiduu în Europa la biocarburanți obținuți din cultura algelor verzi. Curat, elegant, fără riscuri pentru sănătate, iar la bază se află o sursă practic inepuizabilă de materie primă. De ce să mai recurgem atunci la asemenea metode învechite, nocive pentru sănătate și mediu, atât de periculoase încât sunt comparabile cu cele mai mari dezastre industriale din istorie, ca cel de la Seveso, Italia?! Putem sări etapele. Soluțiile de generație nouă există deja.

Rep.: De ce nu poate fi considerată energia obținută din deșeuri energie regenerabilă?

Coordonatorul programului Climă, Energie și Poluarea Aerului în cadrul Zero Waste România subliniază că incinerarea deșeurilor nu este o metodă finală de eliminare.

O.I.: Pentru a fi regenerabilă, energia trebuie să poată reveni complet sau aproape complet la starea sa inițială. Este cazul vântului, luminii soarelui, al valurilor, curenților marini etc. Acestea nu se consumă, nu dispar când sunt folosite. În schimb, deșeurile nereciclabile, adică cele care ajung în instalațiile waste-to-energy, sunt fabricate din materii prime neregenerabile: combustibili fosili, în principal petrol. Pentru producerea lor este necesar un consum mare de combustibili fosili – gaz, păcură, cărbune, petrol. Foarte simplist spus, ardem gaz pentru a topi petrolul pentru a face plastic. Prin ardere, aceste deșeuri nu vor mai putea niciodată fi reintroduse în circuitul ambalajelor, maselor plastice ș.a.m.d. Practic, sunt transformate în cenușă și gaze cu efect de seră. Nimic regenerabil aici.

Rep.: Care sunt pericolele incinerării pentru sănătatea umană?

O.I.: Așa cum spuneam, nicio tehnologie actuală de incinerare și nici cele de producere a energiei din deșeuri plastice nu este perfect sigură. Nu o spun eu, ci Comisia Europeană în Ghidurile sale de referință în materie, care analizează toate metodele și tehnologiile disponibile în domeniu – Best Available Techniques – reeditate periodic, ultimul în 2019. Chiar și în cele mai bune condiții de exploatare, în cele mai noi și performante instalații, reziduurile rămase de la incinerare sunt atât de periculoase, încât trebuie tratate ca deșeurile nucleare. Adică îngropate în containere etanșe, în mine abandonate. Instalațiile de epurare sunt atât de complexe, încât planurile de gestionare a riscurilor pentru incineratoare și instalații waste to energy au sute de pagini, în care se enumeră sute de puncte sensibile și alte zeci de combinații fatale de împrejurări, toate potențial amenințătoare de viață pentru lucrători și pentru populație. Oricând ceva poate merge prost în aceste instalații. Iar în acest domeniu legea lui Murphy se aplică perfect, din păcate: dacă ceva poate merge prost, va merge prost. În afara riscurilor inerente proceselor de ardere, există și efectele nocive ale instalațiilor în cazul în care acestea funcționează în parametri.  Prin arderea plasticului, a polistirenului, a lemnului vopsit, fibrelor textile sintetice, pungilor, foliilor etc. sunt emise o serie de substanțe deosebit de toxice pentru sănătate, inclusiv cele mai puternice otrăvuri cunoscute omenirii: dioxine, furani, PCB, dar și metale grele – plumb, zinc, mercur, cadmiu, taliu etc., acizii clorhidric, bromhidric, fosforic, iodhidric, oxizi de azot, hidrogen sulfurat care în combinație cu ceața sau cu ploaia devine acid sulfuric, pulberi fine și foarte fine (PM 10, PM 2.5). 

Rezultatul? Astm, bronșite cronice, alergii respiratorii și cutanate, sindroame inflamatorii, boli ale aparatului endocrin, reproducător, boli ale sistemului nervos, ale sistemului respirator, cancere ale gâtului, pielii, limbii, cancer pulmonar, digestiv, osos, infertilitate masculină, defecte ale fătului – inclusiv defecte cardiace, malformații diverse, retard, boli cardiace cronicizante, insuficiențe respiratorii, cardiace (acestea afectând la rândul lor funcționarea tuturor organelor), intoxicații renale și hepatice (principalele filtre pentru toxine ale organismului nostru), sindroame de malabsorbție datorită inflamației segmentelor tubului digestiv etc. 

Citește și Poluarea cu pulberi ultrafine și oxizi de azot – factor agravant pentru COVID-19  

Sunt efecte sistemice, generale foarte greu de cuantificat, dar documentate punctual și general în populație. Din acest motiv Agenția Europeană pentru Mediu anunța că 1 din 8 europeni (!) moare din cauza poluării. Din acest motiv Danemarca, unul din campionii și promotorii incinerării deșeurilor, își închide instalațiile. Atunci de ce am vrea noi să le construim?!

Emisiile industriale de la incineratoare te ajung oriunde  

Rep.: Există vreo distanță considerată sigură la care poate fi amplasat un incinerator?

O.I.: În contextul prezent? Nu. Circulația atmosferică globală a fost puternic afectată de schimbarea climei din ultimii ani. Acest lucru a dus la apariția tot mai des și pe zone tot mai extinse a fenomenelor extreme: furtuni, cicloane, tornade, uragane, incendii. Practic, oriunde aprindem un foc sau construim un furnal generăm poluare, dar nu numai pentru cei care stau sub coșul de evacuare, ci pentru localitățile vecine, orașe, țări, chiar și cele mai îndepărtate. Ca să înțelegem mai bine această circulație, putem lua exemplul panașului de fum generat de explozia de la Beirut în această vară. Fumul a călătorit, cu poluarea aferentă, până în sudul Peninsulei Arabice, la 3000 km depărtare, peste zone complet lipsite de orice activitate umană. Același lucru se întâmplă cu emisiile industriale de la orice instalație. Pulberile fine (PM 2,5) și gazele, cum sunt dioxinele sau furanii, călătoresc practic peste tot pe planetă, adăugându-se poluării deja existente. Sunt invizibile, fără miros și puternic cancerigene, rămânând în mediu peste 20 de ani. 

Nu numai că nu există o distanță sigură față de poluarea produsă de incineratoare, față de efectele unor eventuale accidente industriale sau erori umane, dar această poluare are efecte mult mai perverse, consecințele sale nefiind încă pe deplin înțelese și măsurate. 

Unul dintre aceste efecte a fost și accelerarea răspândirii pandemiei CoVid-19. Într-un articol din primăvara acestui an demonstram, pentru EcoMagazin, că poluarea cu pulberi a zonelor industriale din nordul Italiei a fost responsabilă, în parte, pentru transferul mai intens al noului coronavirus și pentru numărul mai mare de cazuri grave și mortale în zone aparent mai slab industrializate, de la zeci de km distanță. Acest fapt a fost posibil datorită inflamației preexistente a alveolelor pulmonare din cauza pulberilor și gazelor industriale. Aceste concluzii sunt coroborate de studiile Institutului pentru Sănătatea Mediului din Italia, de Universitatea din Bari, modelele matematice generate de cercetătorii de la Harvard și de Institutul John Hopkins din Statele Unite. Ce se va întâmpla data viitoare când mai apare un virus nou? Chiar vrem să experimentăm pe sănătatea noastră și a copiilor noștri?! Eu sper că nu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here