Buna dimineata, oameni dragi! E duminica, e inca umed afara, dar gandurile ne zboara inevitabil spre ziua de ieri: am participat, alaturi de voluntarii Tasuleasa, la actiunea de impadurire de la Sanmihaiu de Campie. Si am inteles ca este posibil sa faci un lucru fara sa astepti o rasplata pe loc.
Avem noi, adultii, prostul obicei de a privi cu suspiciune orice minune. Avem naravul de a inconjura orice intamplare frumoasa cu neincredere: ce se ascunde in spatele ei? Ce recompensa asteapta? Ce mesaj ascuns contine actiunea asta?
“Ce faci aici?” am intrebat pe unul dintre cei mai mici voluntari de la Tasuleasa.
Iar raspunsul a venit prompt: “Oho, facem aici o padure!”
Si deodata, s-au luminat intelesurile: intrebarea se adresa unuia singur, dar raspunsul a cuprins intreaga suflare care participa la impadurire. Am presupus ca un copil de 6 ani nu intelege prea mult din ce se intampla in jur, dar acel “facem aici o padure” a sunat ca si cum ar fi spus “facem o paine”, “facem un castel”! Si pentru cateva clipe padurea chiar s-a inaltat in jurul acelui copil care s-a grabit sa ne informeze: “Patru copaci din padurea asta sunt ai mei!”
Si s-a simtit atunci in aer fosnetul padurii care urma sa prinda viata. Si linistea si increderea lor in faptul ca padurea va fi acolo peste zece ani. Si umbra norilor plutind grabita peste dealuri. Si vantul aspru, greierii asurzitori sau pasarile care se auzeau peste tot dar nu se vedeau nicaieri. Si caprioarele care au tasnit peste o fasie de pamant negru. Si ploaia care a incetat brusc atunci cand voluntarii Tasuleasa s-au apropiat de locul faptei. Ca atunci cand, langa minunea cea mai simpla, stam cum se cuvine…:)
