Blestemul fiarelor

0
36
Blestemul fiarelor

Autor: Nicolae R Daramus

 De atunci, a trecut ceva vreme…Dupa ninsorile cotropitoare si viscolul unui martie, sub pretextul doboraturilor de padure, un triumvirat politic de varf se deplasase “la fata locului”, undeva in nordul tarii. Presa locala asa vestise, insa insii cu pricina, vanatori fiind, facusera calatoria avand cu totul alt scop: uciderea catorva ursi, naditi cu porumb la troaca si cu cadavre. Ursii impuscati in acele zile au fost trei, dintre care doi ramasesera “in foc”, in vreme ce ultimul, ranit, plecase in goana cu sangele pe urme, nemaiputand fi gasit.

Se trasese din stiutele adaposturi inchise – “cazematele” anti-urs, cum li se mai zice – cele facute pentru Ceausescu insemnand adevarate garsoniere confortabile, cu pat, soba si toaleta. Cat despre nadirea si vanarea ursilor, atunci ca si acum, ele erau interzise prin lege, specia aflandu-se pe lista mamiferelor la care vanatoarea este absolut interzisa tot timpul anului; protectia ursului – pe hartie – fiind o cerinta de armonizare la “concertul” legislativ european la care Romania “neintegrata” aspira.

Tributara unei funciare metehne balcanice, legea oferea insa eterna “portita” pentru clientela politica ori pentru cea a arivistilor tranzitiei, fie ei afaceristi ai vanatorii, fie masculi complexati, dornici sa-si incante amanta cu blana ursului din padure intinsa dinaintea semineului, ca suprem argument de virilitate. De aceea, textul promulgat glasuia: “Ursii, rasii, lupii, vidrele – adica speciile «strict protejate» – se pot vana numai cu aprobarea si in conditiile stabilite de catre autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultura”, faptul insemnand ca braconajul trebuia sa fie savarsit cu aprobarea ministerului. Si, cum in teren, alaturi de seful guvernului se aflau mai-marele de atunci peste padurile patriei si insusi ministrul de resort, nu ma indoiam de existenta hartiilor ce acopereau crimele. Dar nu numai diavolul, ci si Dumnezeu lucra prin oameni.

Desi eram convins de inutilitatea demersului meu, am solicitat in scris ministerului detalii privind autorizatiile de vanatoare eliberate la data aceea pe cele trei fondurile de vanatoare, solicitand deopotriva, tot dupa lege, si numele vanatorilor care le primisera. Si surpriza nu mi-a fost mica atunci cand – fie din absoluta corectitudine, fie din pripa – functionarul ministerial la care ajunsese cererea mi-a comunicat adevarul, dovedind, negru pe alb, cu semnatura proprie si stampila ministerului, ca fusesera eliberate numai doua autorizatii de vanatoare pentru tot atatia ursi si, evident, pe numai doua terenuri. Vazand numele posesorilor, am dedus ca mai-marele peste silvicultori si peste paduri se abtinuse de la vanatoare, fiind oarecum gazda si faptul era firesc. Asadar, unul dintre invitati braconase, caci conform actelor oficiale nu trebuia sa fi existat al treilea foc de arma, soldat cu ranirea celui de al treilea urs.

Chestionate, autoritatile silvice regionale o dadeau din colt in colt: ca al treilea foc nu s-a tras, ca ursul ranit si pierdut este o inventie de-a mea, o nascocire jurnalistica, menita discreditarii personajelor si ca nu am nicio dovada a braconajului de pe cel de-al treilea fond de vanatoare. E drept, descrisesem tarasenia intr-un cotidian central, insa fara sa detaliez investigatiile.

Fusesem “la locul faptei”, undeva in muntii Suhardului, chiar in dupa-amiaza crimei. Ajunsesem acolo fara stirea padurarilor si urmele ramase in zapada vorbeau mute. Amprentele groase ale masinilor de teren lasate in drumul forestier, la cateva sute de metri de poiana, talpile cizmelor si bocancilor cu creste scriindu-si mersul pana la “cazemata” si, la vreo 40-50 de metri de ferestruica acestia, langa liziera, cadavrul unci ciute impuscate. Intreg. Eram martorul celei dintai crime, savarsita la ordin de prea zelosii silvicultori: careva intre ei – padurarul de vanatoare pesemne – impuscase ciuta, spre avea cadavrul trebuincios nadirii. Era o ciuta gestanta si in putere, ucisa “la ceas oprit de lege si de datini”. Faptul insa nu conta, doar veneau la vanatoare de urs bosii politici din fruntea tarii. Am fotografiat-o, asa cum am facut si cu “probele” de mai apoi. Ursul nu se atinsese de ea, insa urmele lui, rotunde si mari cat o basca, batatorind omatul in jurul troacei, aratau ca el preferase porumbul. Fusese un urs pasnic, asa cum sunt cam totii ursii din Carpati, daca sunt lasati in pace. In el se oprise glontul si picaturile de sange ce-i insoteau pasii galopati m-au purtat indelung prin padurea batrana, peste paraie inghetate si sihle aspre, pana cand seara, renuntand la inutila urmarire, am inteles ca prigonitul trecuse cumpana de ape spre valea Bistritei Aurii. Acolo terenul era gestionat de o asociatie vanatoreasca de amatori si, cum legea nu permitea cautarea vanatului ranit si trecut intr-alt fond decat cu aprobarea detinatorilor lui, i-am cautat pe acestia. Fara probleme, am obtinut inscrisul conform caruia ei recunosteau faptul ca padurarii le cerusera acordul, cautasera salbaticiunea ranita si nu o gasisera.

Demersurile mele juridice, toate soldate cu esec, nu merita acum atentie, mult mai graitoare parandu-mi soarta vanatorilor de atunci. Unul dintre ei, tot la o vanatoare, a fost mutilat definitiv, in urma unei impuscaturi gresite. Aflu ca altul a intrat in puscarie, insa pentru alte fapte decat pentru ilegalitatea celor cinegetice. Destine triste, pesemne prilejuind acum protagonistilor sapientiale meditatii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here