Delta Dunarii, ceremonii de zbor si culoare

0
56
Delta Dunarii, ceremonii de zbor si culoare

S-a trecut de crugul verii, iar ornicul de pamant si ape al Deltei da semne ca a venit vremea socotelilor. Sa facem cativa pasi indarat, la linia de start a vietii dintre bratele Dunarii. Venirea primaverii este un inceput in tot si in toate.

Cei mai grabiti in asi regasi locurile se dovedesc pelicanii. Se intorc precum au plecat, in impresionante escadrile, in care efortul si disciplina de zbor staruie in statut de enigme ce nu se lasa inca luminate de-a intregul. Indata se pornesc si ritualurile vietii, un amestec de puritate, eroism, gingasie si, nu de putine ori, sacrificiu. Viata inseamna si moarte, numai ca aici orice disparitie e lipsita de solemnitati, de sfasieri. Totul se petrece in spectacole incantatoare si egoiste, mereu aceleasi, doar personajele fiind altele. Adica specia, care biruie de fiecare data, ramanand nemuritoare.

Reintorsi intre gurile Dunarii, cei 8.000 de pelicani comuni, ca si cei creti, mult mai putini la numar, intra in ceremonialurile ce plamadesc viata. Pregatirea cuiburilor, depunerea oualor si clocitul lor se petrece in desisuri greu accesibile. Daca veghea care asigura perpetuarea speciei se produce departe de privirea oamenilor, hranitul pelicanilor este, adesea, destul de accesibil. Nu insa si plin de gingasie. Repet cateva detalii, pomenite de curand, si nu din lipsa de alte intamplari din viata pelicanilor. Ei pescuiesc lacom, intr-un fel de uitare de sine, fie in cerc, fie in linie. Alcatuiesc niste baraje zgomotoase, bat din aripi, apa tasnind ca dintr-o arteziana. In aceasta batalie pentru capturarea hranei grohaie pur si simplu, ca niste porci. Ca la comanda, isi afunda imensele ciocuri-sac in apa, ca intr-un franch can-can, dupa care, revin in fund, spre a inghiti prada. Numai peste sa nu fii prin preajma lor… Un asemenea spectacol nu e o priveliste dintre cele mai gratioase. Viata, insa, face abstractie, nu de putine ori, de criteriile estetice, si asta nu numai in lumea zburatoarelor.

Indiferent de momentul zilei sau al noptii, indiferent de luna ori anotimp, foamea si panda, starile atat de proprii milioanelor de fapturi ale vietii din Delta Dunarii, sunt invinse, temporar, doar de ceea ce se cheama miracolul iubirii. Si-apoi, de cel al veghii, al aducerii pe lume a odraslelor. Ca si pelicanii, cormoranii cuibaresc in locuri mai greu accesibile. Numai ca ei nu-si fac niciodata „casa” pe plaur ori pe pamant.

Cauta o margine de lac, cu multe salcii si, intr-un cuib rostuit din crengute – rudimentar de-a binelea – femela depune 3-4 oua pe care, impreuna cu consortul, vegheaza pe rand la miraculoasa nastere a vietii. Salciile in care sunt cuiburile de multi ani nu mai au nici un strop de viata in ele. Fara nici o frunza, indiferent de anotimp, sunt albe, ca varuite. „Vopseaua” nu este altceva decat gainatul cormoranilor – abundent si extrem de acid. Intrand intr-o astfel de metropola, precum cea de pe Lacul Martinca – la o aruncatura de bat de mult mai cunoscutul lac Fortuna -, unde se gaseste, de zeci de ani, una dintre cele mai mari colonii de cormorani din Delta, spectacolul nu-i doar pitoresc. Te napadesc, in gand, si destule imagini dintr-un celebru film englezesc cu pasari… Aici iti dai seama, cu adevarat, cat de putine sunt locurile de pe pamantul batranului nostru continent, precum Gurile Dunarii, unde sa se iroseasca, in fel si chip, atata neodihna. Ca si pelicanii, cormoranii nu sunt iubiti de pescari. De ce? Intr-un fel sau altul, fiecare pescar va spune aceeasi poveste. Cormoranii sunt neintrecuti in lacomie. Ataca in haita si in urma lor ramane pustiu. Orice vietuitoare mananca doar cat ii trebuie. Nu si cormoranii. Chiar daca sunt satui, in momentul cand dau peste bancuri de pesti – de regula, puiet – scot pe gura cam tot ce au in pipota si incep sa infulece cu o disperare nemaivazuta… Din pacate, natura are si legi ce nu pot fi corectate.

Cand esti doar musafir intre bratele Dunarii, uiti de astfel de excese si te minunezi de rapiditatea cu care cardul de cormarani mari alcatuiesc, in zbor, litera V. Aparent banalele gaste, si ele in aceeasi alcatuire cand se aseaza pe cer, provoaca, in timp ce se hranesc, o adevarata ceremonie! Aproape trei sferturi dintr-un card ciugulesc in graba, vegheate de cealalta minoritate, cu gaturile rotindu-se ca niste giruete. Dupa o vreme, ca la un semnal, gastele ce-au asigurat paza se apuca de ciugulit, o alta echipa lungindu-si gaturile, spre toate zarile, foamea si panda schimbandusi echipele, ca intr-o intretaiere de blitz, iscand un spectacol derutant, inchis in misterul unei disperari care inseamna viata insasi…

De la ritualurile imperecherii, locul, forma si iscusinta in alcatuirea cuiburilor la perioada de clocire ori zborurile de pregatire a plecarilor din fiecare toamna, fastuoasa lume a pasarilor insiruie unele dintre cele mai cuceritoare pagini ale Deltei. Cuibul unui pitigoi pungar e o adevarata capodopera a domeniului. Specialistii nu sunt indestul de hotarati. Unii sustin ca acest mic „palat” din puf, agatat de varful unei crengi de salcie, este isprava pitigoiului, cu care isi ademeneste intru dragoste si casnicie consoarta, altii – cum ca femela ar fi si arhitectul si constructorul. Este, pana la urma, neimportant, devreme ce perechea de pitigoi nu oboseste niciodata in a risipi tandretea. Este o adevarata lectie de viata cand dai peste un corcodel, clocind pe cuibar, care incearca sa te infrunte, cu disperare, pana in ultima clipa, dupa care isi acopera ouale cu frunze de nufar, spre a le feri de agresor. Si nu dispare, pe sub apa, decat vreo cativa metri, spre a se intoarce cat mai repede la cuibar. Mai poti vedea aceasta pasare, mai tarziu, cum isi poarta si puiul in spate, spre a-l salva. Este uimitor de puternic simtul matern in natura. Este insasi perpetuarea speciei… Ceremoniile vegetalului nu sunt mai putin coplesitoare in acest fabulos si nestatornic templu care este Delta. Miscarea nu-i nici ea zgarcita cu ceea ce inseamna spectrul curcubeului. Nici nu stii prea bine, in prima clipa, daca o prigorie care sageteaza cerul este zbor-zbor ori un savant amestec de culori ce-si cauta o intrupare. Dar fluturii si norii, inainte de furtuna, broasca testoasa si amurgul incandescent de pe cer si de pe ape, gusterul vargat si dumbraveanca ori, de ce nu, vidra?

Cu toata aceasta teribila risipa de intruchipari ale culorilor pe care le leagana aceasta miraculoasa Arca a lui Noe, floarea ramane stapana inegalabila a infinitelor combinatii de tonuri si armonii. Iubitorii de statistici se vor bucura sa afle ca aici exista peste 1.200 de specii de plante, care picteaza, pe fermecatul covor deltaic, privelisti mirifice. De la albine si fluturi, la pasari, oameni si chiar stele de pe cer, care se ascund, in noptile senine, in cupele nuferilor, tot ce misca prin imparatia dintre bratele Dunarii cauta aceste inegalabile echivalente ale frumosului. Infloririle de primavara pornesc cu matisorii salciilor, vegetalul intinzandu-si, incetul cu incetul, nesfarsite falduri regale. De la bumbii musetelului si pana la ciuful de aur batran al stufului, cromatica inregistreaza, pana toamna tarziu, cand apar primele arsuri ale brumei, un fastuos spectacol al cromaticii, cu personaje care, ca in orice insiruire, vor fi, din pacate, totdeauna nedreptatite. Desigur, nimeni nu va omite, dintr-o parada a florilor derulata in gand, nuferii albi si galbeni, vedete ale intinderilor de ape, lumanarica si coada mielului, aliorul si calcea calului, feriga si struna cocosului, palaria cucului si ciocul berzei, toporasii si sanzienele galbene, otratelul si limbarita, rourica ori sageata apei. Aici, in Delta, exista in aceasta lume a plantelor cateva capodopere ale culorii care, odata ce-au fost intalnite, nu mai pot fi uitate nicicand.

E destul, poate, sa amintim de orhidee – care aduce cu sangele voinicului – si de garbita, de stanjenelul pestrit, Centaurea jankae, tepuh ori lemnie. La fel cum floarea unui ciulin pare, in acelasi timp, si isprava unui bijutier, care a dat trup de culoare unui vis ce poate fi vazut aievea… Nu o data plantele, lumea vegetala este asimilata efemerului. Iarba, un fel de secunde din clorofila… Este si nu este adevarat. Exista fragilitati ce se dovedesc, in realitate, mai tari chiar si decat piatra. Un mal ce-a gazduit, de pilda, o tabara sterge, in anul urmator, orice semn cu care s-a pricopsit. Si stuful, si papura, si izma, si balariile isi recastiga spatiul cu acea tenacitate, siguranta si indaratnicie ce stau numai in firea lucrurilor si lucrarilor fara ragaz.

Mihai OGRINJI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here