Agentul P. Dulce, stăpânul pădurii
Agentul P. Dulce, stapanul padurii

Cand urcasem, luminandu-mi calea cu o lanterna slaba, eram tare grabit. Nu ma uitasem defel spre paraul care, alergand prin stanga drumeagului, ma insotise cu clocotul undelor pana la furca de ape. Imi aruncasem mereu ochii pe ceas, ingrijorat ca nu voi ajunge la timp in bataie, mergand intins. Prins in ritual de aproape treizeci de ani la mijloc de aprilie, constatam iar ca, in ciuda timpului meu tot mai ruginit, emotia nu se invechise. Cocosii diminetii fusesera putini.
Auzisem vreo trei sau patru, cel mult si, cum ziua se strecura printre arbori, cantecul murea. Pe doi ii si zarisem. Incet, se trasesera spre culme, netulburati. Le urmarisem prin binoclu mersul imponderabil, asemenea unei plutiri , la cateva degete de solul padurii si, desi nu-i fotografiasem, eram linistit. Simteam oboseala. Nesomnul, plecarea cu noaptea-n cap, pasul iute si urcusul pe coasta aspra, presarata cu cioate si molizi rupti, isi spuneau cuvantul. Ca si frigul pandei de trei ore, vreme in care, cu ceva noroc, ma apropiasem de cantareti, incordat, practicand un straniu balet cu ruperi de ritm si intepeniri in pozitii nefiresti. O cusma de lumina ingalbenea culmea, dovada ca Soarele nu mai motaia sub zari si, deopotriva, semn ca gotcanii vor amuti. Puteam asadar porni spre vale.

Intoarcerile de la rotitul ale cocosilor de munte au un farmec adanc. Nebanuit si ignorat la inceputuri, fiindca febra intalnirii cu enigmaticii cavaleri negri ma acapara intr-atat incat la coborare imi trebuia ceva vreme spre a ma desprinde de tablourile vii abia stinse, coplesit de intamplarile carora le fusesem partas sau de regretul ca ratasem „scene unice”. Descoperirea acestui nou bine nu era straina de imputinarea cocosilor de munte in locurile stiute, fapt care ma facuse sa ma multumesc uneori doar cu peisajul. Era oarecum in firea lucrurilor. Nu vanatoarea, care ucisese, practic, „bataia” – ca pe numeroase alte „batai de cocosi” ?, ci aplecarea mea spre chipul vaii ce respira linistit sub roua, asemnea unui urias prunc somnoros, pentru care eu nu avusesem ochi intotdeauna.

Incepea sa-mi fie destul a crede ca in singuratati ferite, greu accesibile si nestiute, nu umblau vanatorii si discretele nunti din iatacurile de cetina se perindau ca in veacurile vechi. Fara martori, fie ei si numai inarmati cu un aparat fotografic. Din gandurile bune m-a scos de data asta chiar peisajul vaii, ascuns de intuneric pe cand urcam.

„Ca dupa bombardament” – consacrata formula cotidiana – i se potrivea intru totul. Ce tihna?… Ce „respiratie de prunc somnoros”?… Drujbele si TAF-urile facusera ravagii. Un drum nou, proaspat scormonit in coasta, se pierdea undeva spre dreapta si, prelungindu-si rana la deal, parea sa treaca exact prin locul de rotit, pesemne mai sus decat umblasem eu. Am urcat pe el cu inima stransa si asa era. In saptamanile si dinaintea rotitului cocosilor de munte, ba chiar si in timpul acestuia – daca judecam dupa prospetimea urmelor de roti –, „agentul” – cum ii spun localnicii si padurarii afaceristului – scosese bustenii din munte trecand si prin bataie. Isi facuse drumul dupa nevoi, cu aprobarea autoritatilor silvice care, dupa bunul simt si lege, ar fi trebuit sa vegheze la „tulburarea linistii vanatului”. Pustilor li se adaugasera asadar TAF-urile.

Cioate, butuci, cetina si varfuri de molid zaceau ingramadite in albie pe sute si sute de metri si paraul se strecura pe dedesubtul lor, iesind la lumina ici si colo. Urmele de TAF erau peste tot. Mai jos, imense gramezi de trunchiuri proaspete acopereau si ele unda. Sub rotile uriase, puietii de molid din malurile rupte, apa si resturile vegetale ce nu facusera trebuinta agentului se amestecasera intr-o clisa moale in care, nevazute, fusesera terciuite si icrele pastravilor depuse de cu toamna. Aparatul foto devenea util.

A doua zi, intamplator, l-am intalnit pe seful districtului silvic. I-am amintit de exploatarea agresiva de pe vale. „Trebuie sa atrag atentia agentului” – a fost concluzia lui. Peste trei saptamani m-am intors acolo. Paraul tot nu se vedea de sub resturi, insa remorcile agentului plecasera cu lemnul bun. Chiar in dimineata urmatoare, o ploaie de trei ceasuri a curs peste munte. Din casuta mea, aflata pe un promontoriu stancos, am auzit un vuiet straniu. Am iesit si am inteles: o viitura naprasnica tocmai matura albia, purtand in fruntea sa lichida, ca pe un piston nimicitor, buturugi, cioate, butuci, cetina si varfuri de brad. Am recunoscut ramasitele exploatarii. Se opreau unele intr-altele la primul pod, astupand curgerea si suvoiul o luase pe de laturi, printre case, cotropind curti, gradini cultivate si fanete, smulgand gardurile.

Cateva ceasuri am lucrat cot la cot cu localnicii. Pomenindu-i unuia despre resturile din albie, omul si-a dat drumul: „Il stiti pe agent?”. Am negat. „Pe-aici i se zice P… Dulce” – a lamurit el cu pofta. „Sa iertati…” – a continuat grabit, zambind jenat. Perna Dulce… Nu. Pisica Dulce? Nici atat. Omul se scuza fiindca se racorise rostind din rarunchi, fara perdea, numele sexului femeii. „E o doamna?” – am intrebat. „Mare doamna, ca nu degeaba i se zice asa. Dar… ii merge. E una, Angela, de la Campulung. Patroana. Castiga toate licitatiile, ca de aia are porecla de poama buna. Se descurca cu toti. Vine cu oamenii ei, taie tot si duce la Schweighofer. Nimeni nu-i poate spune nimic.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here