Discutiile despre schimbarile climatice

Cautat: aer curat

Tarile sarace se ciondanesc cu cele bogate despre cine poate arde ce si unde. Berlusconi si Obama la summitul G8

Cand argumetele esueaza, incearca metafore. Shyam Saran care conduce echipa Indiei de negociere pe plan international in domeniul schimbarilor climatice, sustine ca ponderea gazelor cu efect de sera depaseste “spatiul carbonului” in atmosfera. Emisiile de dioxid de carbon si alte gaze produse de tarile bogate au ocupat o parte considerabila din acel spatiu. Acum statele sarace militeaza pentru dreptul lor la o mica parte din acelasi spatiu. Pusa in acesti termeni, situatia pare o problema de justitie si nimic mai mult. Dl. Saran nu face altceva decat sa apere dreptul Indiei la industrializare. Dar, ca si pozitie de negociere, este unul dintre principalele motive pentru care discutiile privind schimbarile climatice care au avut loc la intalnirea G8, din Italia, in aceasta saptamana, au intampinat multe piedici.

Dl. Saran spune ca singura limita pe care India o va accepta in ceea ce priveste emisiile de gaze cu efect de sera este aceeasi cantitate pe cap de locuitor de care se bucura cetatenii tarilor dezvoltate. Din punctul de vedere al intregii planete, aceasta ar insemna o crestere imensa, daca nu catastrofica a emisiilor globale. Abordarea intransigenta a Indiei este afisata si de alte tari in curs de dezvoltare. China, acum cel mai mare emitent de gaze cu efect de sera, se arata vexata in mod special de o masura prevazuta in legislatia americana privind comercializarea certificatelor de emisii de carbon care ar permite SUA sa impuna tarife pe marfurile care provin din tari ce nu intreprind nimic pentru controlul emisiilor.

Cei responsabili de aceasta lege recunosc faptul ca si China si alte tari insetate de energie subventioneaza, in fapt, exporturile lor, permitandu-le firmelor sa amane respectarea standardelor costisitoare de mediu. Insa,China sustine ca masura ar duce la un razboi comercial.

Brazilia adopta o masura similara. Numai taierea copacilor din regiunea Amazonului elibereaza anual 700 milioane de tone de dioxid de carbon in atmosfera, jumatate din emisiile totale ale tarii. Brazilia sustine ca doreste sa puna frau despaduririlor, dar este neincrezatoare in a lasa norme externe sa-i lege mainile in gestionarea unui teritoriu suveran.Tarile bogate sustin ca ele au intreprins deja suficient pentru a intalni tarile sarace le jumatatea drumului, in efortul impus de adaptarea la schimbarile climatice.

La intalnirea G8 din L”Aquila, acestea au propus o “viziune” care presupune reducerea cu 80% a emisilor de gaze cu efect de sera, pana la mijlocul secolului, in tarile industrializate (anul de referinta este inca neclar), ca parte a unui efort global de a reduce emisiile la jumatate.

Tarile in dezvolare ar putea arde mai mult carbon, pe masura ce devin mai bogate, dar la un nivel mult mai redus decat al tarilor bogate in secolul 20. Daca sumele sunt corecte, aceasta ar limita cresterea medie a temperaturii globale la 2°C (desi chiar aceasta limita ar presupune un adevart pericol pentru echilibrul ecologic). Tarile bogate sustin ca daca cele sarace nu fac nimic, eforturile lor, care sunt si costisitoare, for fi in zadar. Dar fara tinte interimare, “viziunea” s-a estompat in acordul final al intalnirii.

Esecul ameninta sa destrame consensul diplomatic si asa fragil, care dateaza din 1997, de la Protocolul de la Kyoto. Semnat cu precadere de tarile bogate, acesta vorbeste de “responsabilitati comune, dar diferentiate” de reducere a emisiilor, un limbaj diplomatic care nu obliga tarile in curs de dezvoltare la nimic precis si care a reprezentat motivul pentru care Statele Unite nu au semnat niciodata acest protocol. Administratia de orientare verde a lui Barack Obama a schimbat aceasta. Lumina reflectoarelor este indreptata acum spre tarile sarace. Pozitia lor anterioara, prin care denuntau fosta administratie americana de inertie si ipocrizie, le-a avantajat cat a fost posibil, dar se arata nefondata in situatia actuala. In schimb, ele sunt acum presate sa-si explice intentiile, daca ele exista, de a salva planeta. In acelasi timp, coalitia tarilor bogate incepe sa se clatine. Noua seriozitate a Americii nu pare a fi privita cu bunavointa de tari ca Japonia, Canada, si Australia. Acestea sunt vazute progresand mult mai incet decat tarile europene, liderii relativi ai dezvoltarii ecologice curate.

O doza a elocventei domnului Obama poate aduce o intelegere pana la sfarsitul saptamanii. Dar plecarea liderului chinez Hu Jintao, pentru a face fata framantarilor de acasa, pare sa aduca nori intunecati peste viitorul intalnirii. Daca discutiile de la L”Aquila esueaza, impasul va ameninta urmatoarea intalnire pe schimbari climatice, in decembrie, la Copenhaga. Eforturile guvernelor de a face fata  problemei climatice, perceputa de electorat ca cea mai mare la nivel global, vor aparea destul de neputincioase.

O gandire proaspata, in detrimentul argumentelor perimate, nu a fost niciodata mai necesara. O lucrare recenta, publicata saptamana aceasta in Proceedings of the National Academy of Sciences, ofera o contributie in aceasta directie, bazata pe ideea ca oamenii bogati, mai mult decat tarile bogate, sunt cei care trebuie sa aduca o schimbare substantiala. Autorii lucrarii sugereaza stabilirea unei limite pentru emisiile totale si apoi conversia acesteia intr-o limita pe cap de locuitor global. Aceasta va fi indeajuns de joasa incat fiecare sa-si permita a o indeplini, iar tinta globala ar fi realizata.

Fiecare tara va avea atunci obligatia sa-si reduca consumul national in functie de numarul propriu de “emitenti mari”- oameni cu o productie extravaganta de carbon. Astfel de indivizi sunt rari in India, mai intalniti in China si cei mai multi in America. Daca scopul este, sa spunem, limitarea emisiilor la 30 miliarde de tone pana in 2030, aceasta ar insemna constrangerea comportamentului a 1,1 miliarde de “mari emitenti”din intreaga lume. Deci minoritatea care traieste pe picior mare, band cu nesat ozigenul planetei nu s-ar mai putea ascunde in spatele compatriotilor saraci si fara un impact asupra climei.

Lucrarea sugereaza faptul ca limita de emisie pe persoana ar fi fixata la 10.8 tone de dioxid de carbon pe an. China ar avea, pana in 2030, 300 milioane de emitenti peste acest nivel, insemnand ca emisiile din 2003 de peste 4 miliarde de tone de dioxid de carbon ar creste la nu mai mult de 8,5 miliarde, in comparatie cu cele 11,4 miliarde in cazul inactiunii. Reducerile necesare in Brazilia si India ar fi mult mai mici, in masura in care au mult mai putini oameni bogati, iar reducerile din America ar trebui sa fie mult mai mari decat cele prevazute in legea administratiei actuale privind comercializarea certificatelor de emisii.

Pare mai de graba o idee eleganta- dar intricat de implauzibila pentru a fi pusa in practica. Dar ca si posibil experiment, arata cum insasi ideea domnului Saran de a defini ceea ce este “echitabil” se pozitioneaza mult departe de realitate.

Sursa: The Economist

Articole similare

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Rămâi conectat!

104,101FaniÎmi place
108CititoriConectați-vă
1,330CititoriConectați-vă

Articole Recente