Adoptii Caini
EVZ continua campania dedicata cainilor vagabonzi cu o incursiune in istoria lor. Concluzia e ca problema maidanezilor exista chiar de la intemeierea orasului Bucuresti. Diverse personalitat i propun solutii pentru rezolvarea crizei.

Orice poveste incepe cu un truism. “Cainele este cel mai bun prieten al omului” – iata adevarul banal care populeaza povestile copilariei noastre, avatarurile adolescentei, nepasarile adulte si atasamentele tarzii. Patrupedele domesticite acum mii de ani implinesc nevoile subconstiente ale fiecaruia dintre noi, spun, la unison, antropologii.

Cainele, un fost prieten?

Bucuria copilului care primeste un catel, zambetul de dimineata al managerului de multinationala caruia ii sunt adusi papucii la pat ori frenezia neinteleasa a batranului de pe palier care creste cinci caini in propriul apartament sunt tot atatea expresii ale unei povesti de fidelitate. Cum se transforma insa basmele in cosmaruri? Nepasarea, iresponsabilitatea, violenta, haosul urban, alienarea sunt noii “vectori” ai prieteniei de altadata. Drumul de la “cel mai bun prieten al omului” la chinofobie a devenit el insusi un truism.

Urmeaza povestea catorva iubitori de animale si a unui Bucuresti care a uitat sa aiba grija de cel mai fidel prieten al sau. Un Bucuresti in care cainii au ajuns sa fie socotiti de multi “cei mai mari dusmani”.

“Suntem niste caini care urla la luna”

Indragitul cantautor Mihai Constantinescu e zguduit de drama traita de patrupede. El se regaseste in tipologia “blocatarului” milos, care ar face orice sa nu vada catelusi suferinzi. Cel care a incantat generatii de iubitori de animale cu refrenul “Iubiti si cainii vagabonzi, sunt mai cinstiti si uneori mai lorzi” e revoltat de comportamentul oamenilor. La problema comunitarilor, Mihai Constantinescu vede o solutie “blanda, umana”: sterilizarea femelelor. Artistul crede ca s-a creat o isterie de masa in privinta comunitarilor, doar fiindca “vine acest eveniment cu totul special, unic in Romania, si anume Summitul NATO, care e bine ca se intampla”. Constantinescu propune si o solutie de moment, care “sa ia ochii” occidentalilor: “Nu e bine sa omoare animalele, era mai bine sa le stranga repede si sa le duca intr-un sat din apropierea Capitalei, nu stiu… E groaznic, groaznic e sa omori!”. Cantaretul nu poate accepta ca o viata sa fie curmata. “Cum sa faci asa ceva? Ne omoram prietenii, singurii nostri prieteni?”, se intreaba el, deznadajduit. Dupa care forteaza o comparatie: “E ca si cum am ucide copiii necajiti din orfelinate, fiindca nu suntem in stare sa-i ingrijim. Nu se poate!”. Cand vine vorba de increderea in autoritati pentru rezolvarea acestor probleme, Mihai Constantinescu se deprima: “Noi ce facem? Vorbim, dar vorbim degeaba. Nu ne aude nimeni. Suntem ca niste caini turbati, care urla singuri la luna. De ce, de ce nu putem fi si noi civilizati, daca tot ne dam de ceasul mortii ca am intrat in NATO, in UE? De ce, de ce, de ce?”.

“Metafizica a raului”

Om de fotbal, scriitor, iubitor de viata buna, dar mai ales de animale, dinamovistul Cornel Dinu se enerveaza la gandul ca bietii maidanezi ar putea inca pea iar pe mainile unor hingheri fara inima, care sa-i otraveasca. “Ce vor sa faca aceia care propova duiesc uciderea lor e crima, crima cu premeditare. Asistam la o metafizica a raului. Cainii fara stapani provin din faptul ca de acum 30 de ani, de cand s-au daramat cartiere intregi, au ramas asa, fara stapani, si s-au inmultit”, filosofeaza Dinu.

“Convingerea mea e ca singura solutie e una din lumea spre care si noi tindem, din lumea civilizata. Ei trebuie luati de pe strada si dusi in niste asezaminte speciale, dar nu din acestea cum am vazut eu la Chiajna, care sunt absolut ingrozitoare, intr-un vechi IAS, o adevarata rusine nationala”, se destainuie unul dintre cei mai iubiti “caini rosii”, cum li se spune dinamovistilor. “Oricum, cainii de strada sunt adesea mai inteligenti decat cei de rasa, mai inteligenti si decat oamenii”, incheie Dinu oftand.

Prigoana deplange soarta catelusilor schiopi

“Sunt un pericol public”, isi incepe omul de afaceri Silviu Prigoana tirada atunci cand este intrebat despre cainii vagabonzi din Bucuresti. Rezolvarea problemei are o solutie unica pentru interlocutorul nostru: el insusi sa ajunga primarul general al Capitalei. Proiectul sau vizeaza infiintarea unei zone metropolitane prin “inghitirea” Ilfovului si schimbarea totala a managementului problemei cainilor vagabonzi.

“Este inadmisibil ca Bucurestiul sa aiba la ora actuala in componenta cateva zone medievale. Eu nu vreau sa traiesc in Evul Mediu, ci in secolul XXI”, pluseaza Prigoana. Conform informatiilor sale, aproximativ 10.000 de bucuresteni se prezinta anual la spital pentru vaccinarea antirabica, dintr- un total de 50.000 de persoane muscate. “Cine plateste toate aceste cheltuieli de natura medicala?”, se intreaba retoric patronul de la Rosal. Dar solutii, solutii sunt? Prigoana zice ca da: “In doua saptamani eu strang toti cainii vagabonzi si ii duc in padocuri special amenajate. Sunt maxim 30.000 de caini vagabonzi in prezent. Problema e ca ei se multiplica prin -aportul- comunelor limitrofe. Se nasc sapte pui, unul e pastrat, iar sase sunt aruncati in container la Bucuresti”. Ii e mila de caini, cum sa nu-i fie? “Mi-e mila mai ales de astia de ii calca masinile, raman schiopi, raman cu sechele, e greu pentru ei…”

Pentru Prigoana, problema acestor animale ar fi de fapt una a bucuresteanului si a nivelului sau de civilizatie: “Daca se caca un caine pe strada, nu ia nimeni amenda. Cand voi fi eu primar se va rezolva situatia asta”. Silviu Prigoana spune ca e un cetatean care isi face treaba: “Cainele meu este vaccinat si are saculet. Eu imi fac treaba: in fiecare dimineata ma duc cu saculetul la container”.

RISCURI

Copiii, cei mai expusi

Cezara Dasu este psiholog clinician si psihoterapeut si stie perfect prin ce suferinte poate trece un copil muscat: “Incidentele care produc o reactie emotionala mai mare decat capacitatea psihica de gestionare pot genera o reactie posttraumatica cu perturbarea activitatii cerebrale. Ca orice trauma care nu este rezolvata, ea se poate exprima si in viata adulta, prin manifestari anxioase sau depresive”. Traumele sunt multiple: “Muscatura de caine, prin excesul de activare al fricii, se poate constitui in eveniment traumatizant. Reactia unui copil la aceasta situatie se afla intr-o gama larga de directii: poate intelege din asta ca lumea este un loc ostil si atunci poate dezvolta strategii de adaptare in sfera agresivitatii si combativitatii sau poate intelege ca lumea este un loc nesigur si atunci se poate retrage si se poate interioriza pentru a reduce contactul cu mediul perceput ca insecurizant. Nu doar pentru copil un astfel de incident este traumatizant, ci si pentru familia lui, care se poate culpabiliza”.

DE CAND?

“Comunitarii”, de la nasterea orasului

Problema cainilor vagabonzi n-a aparut in Romania odata cu sistematizarea orasului impusa de comunis ti in anii “80, desi atunci s-a agravat. Ea a existat de cand exista si orasul. Explica Andrei Oisteanu, istoric al mentalitatilor: “Bucurestiul a fost la inceput doar un sat mare, de fapt a fost format din mai multe sate, de aici si pluralul de -Bucures ti-. Formele lui de agregare urbana au fost in jurul bisericilor. Aici se crea o comunitate de enoriasi, care traiau in case, cu curte, cu animale in batatura. Daca ne aducem aminte de pataniile lui Rica Venturiano in -O noapte furtunoasa-, observam cum sarea el prin gradini, cum Bucurestiul lui Caragiale era, mai degraba, unul rural”. In secolul XIX, orasul a ramas in buna masura departe de standardele modernitat ii. Mai putin centrul, explica Oisteanu. Capitala era fracturata intre aceste doua extreme: centrumahala. “In mahala se traia ca la tara”, puncteaza istoricul. “Anume aceste cartiere au fost distruse de Ceausescu la sfarsitul anilor “70 si inceputul anilor “80. Doua tipuri de fiinte au fost victimele acestei urbaniza ri fortate si nenaturale: oamenii si cainii. Oamenii au fost mutati in mizere apartamente de bloc, cainii au ramas pe drumuri dupa daramarea caselor. Asa au ajuns cainii niste -javre-, niste maidanezi, o raza indefinita, de fapt, lipsa oricarei rase”, povesteste Oisteanu. Observatiile istoricului sunt dublate de randurile scrise pe aceasta tema de Ioana Parvulescu in volumul “In intimitatea secolului XIX”. Autoarea face o incursiune in presa epocii descoperind ca stramosii bucurestenilor de azi erau mai putin incrancenati in a apara cainii vagabonzi. Hingherii isi faceau treaba fara mari istericale din partea cetatenilor, chiar daca autoritatile reactionau si atunci numai sub presiunea opiniei publice. A fost nevoie ca ziarul “Timpul” sa ii ceara primarului Pache Protopopescu sa ia masuri serioase, pentru ca “nu se mai poate” cu animalele vagaboande (caini, dar si foarte multi cai). Chiar si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, maidanezii erau o mare problema. In ianuarie 1941, “Evenimentul zilei” prezenta un reportaj savuros despre “o zi din viata unui hingher”.

PANA CAND?

“Oamenii cu mintea intreaga nu accepta caini pe strada”

Sociologul Alfred Bulai crede ca niste fiinte rationale n-ar accepta ca, in orasul in care traiesc, maidanezii sa se plimbe nestingheriti pe strazi. “Oamenii cu mintea intreaga nu pot accepta modul in care aceste animale traiesc, nu accepta caini pe strada, caini care pot deveni extrem de periculosi.” Bulai nu e pentru o solutie radicala, dar admite ca Bucurestiul e sufocat de cainii vagabonzi. “Si pe vremea comunistilor erau caini, mai ales ca inmultirea maidanezilor dateaza de cand Bucurestiul s-a urbanizat masiv si haotic. Dar comunistii nu aveau greturi sa-i omoare. Tin minte ca, atunci cand eram copil, am vazut intr-o zi, pe drumul de la scoala spre casa, douazeci de caini morti. Ii otraveau”, isi aminteste Bulai. El spune ca oraseanul e mai legat de animale decat taranul. “Pai, la tara nu poti sa te legi de purcel, de catel, ca atunci cand mai trebuie sa sacrifici un animal ai trauma, trebuie sa te duci la psihiatru. Oraseanul e mai atasat, pentru ca astfel se suplineste lipsa unui membru al familiei. Cel care imi zice ca el iubeste cainii, dar ii obliga sa traiasca intr-un mediu care nu e al lor, cu tot respectul, are o problema. E egoist”, conchide Bulai. Militeaza pentru o solutie care sa nu aduca suferinte animalelor, dar pune punctul pe i: “Orasul trebuie sa redevina al oamenilor”.

SOLUTII

“Sa apelam la generozitatea firmelor cu profit remarcabil”

Publicistul Radu Paraschivescu pledeaza in favoarea cainilor, “in calitate de gazda a trei pisici” si mare iubitor de animale: “Mai intai, o observatie: in problema cainilor, autoritatile practica aruncarea cu pisica (in curtea celuilalt). Rog sa se observe ca, prin ceea ce declara pe aceasta tema, politia, ANSV si primariile se considera adversari, nu parteneri. Apoi, o rugaminte: sa nu ne comparam cu Occidentul. Acolo n-au existat demolari demente, care au ferfenitit un oras sau o tara. Dosarul Romaniei e un caz de avarie, asa ca metodele care se folosesc cu succes in alte tari nu pot da rezultate bune aici. Nu pot fi de acord cu eutanasierea (in fond, un eufemism pentru exterminare) si n-o sa fiu de acord nici daca, dupa scrierea acestor randuri, o sa cobor din bloc si-o sa fiu muscat de un maidanez”. Paraschivescu stie solutia: “Cred ca solutia e in alta parte, anume in rediscutarea si revalorificarea notiunii de bine comunitar. Exista multe companii cu profit remarcabil, de la firmele de IT la cazinouri. Sa apelam la generozitatea si la simtul lor civic. Ele ar putea ajuta – prin donatii, de pilda – fundatiile pentru protectia animalelor si autoritatile sa articuleze un program coerent. O bata in cap nu rezolva problema”.

Sursa: Evenimentul Zilei

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here