Am muncit o saptamana cot la cot cu gunoierii din Bucuresti, am mancat cu ei hamsii si parizer pe ziar, am fost cu ei la carciuma, i-am vizitat acasa, le-am cotrobait discret in suflet, in portofel, le-am deslusit amaraciunea si asteptarile. Am simtit la un loc cu ei dispretul bucurestenilor carora le luam gunoiul de sub nas si in final, lecuit eu insumi de prejudecati, am ramas cu respectul pentru niste oameni care fac un lucru absolut necesar, ceva ce eu nu as fi in stare sa fac.aspirator rebu

Imbrac uniforma de gunoier de la REBU, verde, cu dungi reflectorizante, intr-un veceu de la sediul firmei de salubritate si ies de acolo gandindu-ma doar cum sa le explic cunoscutilor care ar putea sa ma vada prin oras imbracat astfel ca nu sunt gunoier de-adevaratelea, ci numai de forma si doar pentru o saptamana. Pentru un reportaj. Imi dau seama ca e un sentiment stupid, desfirat dintr-un ghem de prejudecati pe care nu mi le-am recunoscut niciodata, insa nu am timp sa ma mustru fiindca tehnicianul Nicolae Hodovanschi ma si da in primire la un echipaj. Primise ordin de la consilierul George Nicolau: „Il pui urgent pe acest ins pe o gunoiera si executa exact acelasi program ca gunoierii nostri”.

Cei cu care lucram cot la cot aveau sa afle abia mai tarziu ca sunt reporter, lucru imposibil de ascuns cand nu ai mainile batatorite, fata de musama si muschii ca funia. Gunoierii se simt intre ei intr-un mod pe cat de misterios, pe atat de precis, ca albinele una pe alta in stup; mai mult de o zi-doua nu-i poti pacali, asa ca Hodovanschi m-a repartizat in fiecare zi la alt echipaj.

Prima oara nimeresc in echipa lui Ion Stan. E sofer, sef peste doi gunoieri incarcatori, un tigan si un turc, alaturi de care ma inghesui si eu in cabina. Sunt privit ca o iscoada pusa de sefi sa raporteze cum lucreaza echipa pe teren, dar asta pare sa nu-i deranjeze fiindca nu au nimic de ascuns. Am nimerit (sau poate am fost trimis intentionat) in echipajul de aur al salubritatii, gunoieri cu vechime intre 16 si 35 de ani, fara nici o sanctiune si fara nici o absenta nemotivata.

Gunoiera mare cat un vapor intra in suvoiul de masini de pe sosea si ne indreptam spre cartierul Berceni. De sus, din cabina camionului, ne uitam in jos la soferii care se tarasc pe langa noi urland isteric din claxoane, dar simt ca de fapt ei ne privesc pe noi de sus. Confirmarea deplina a desconsiderarii aveam sa o capat dupa-amiaza. Iesisem din tura si in drum spre casa m-am oprit la hipermarketul Cora sa-mi cumpar ceva de mancare. Ca de fiecare data, mi-am lasat bicicleta afara, la rastel, si am intrat la rafturi cu rucsacul in care port tot timpul cheile, pompa si o camera de rezerva. Si atunci, pentru prima oara dupa ani de zile de cand fac asa, unul dintre acei paznici cu sarma in ureche m-a tras deoparte si, foarte politicos, ce-i drept, m-a rugat sa ii arat ce am in rucsac. El n-a vrut sa recunoasca, a spus ca se mai fac asemenea controale prin sondaj, chiar daca nu au tiuit alarmele, insa era clar ca salopeta mea de gunoier i-a trezit suspiciunea ca as fi ascuns ceva in rucsac. Nu i-am reprosat nimic, fiindca eu insumi am crezut, pana sa ma conving de contrariu, ca la maturat strazile si la carat gunoiul ajung, pe langa oamenii cei mai necajiti, hoti, debili mintal, ratati, marginali de tot felul.

Curand ajungem pe Strada Panselelor si incepem sa strangem gunoiul din spatele blocurilor. Turcul Jair Amet insfaca o pubela, o impinge pe rotile pana la gunoiera; de acolo, un brat hidraulic o agata de guler, o trage in sus si o rastoarna in burta leviatanului. Fac si eu ca el. Ce mare lucru? Duc pubela ca pe un carucior, nici nu se simte greutatea, nici nu miroase atat de rau pe cat ma asteptam. Ma mir ca munca de gunoier e atat de usoara. Dar, cum stam la spatele masinii, o zeama groasa tasneste din pubela ridicata cu fundul in sus si il improasca pe Jair. Insa el nici nu se sinchiseste. E obisnuit. Doar se sterge cu dosul manusii. „Cand e sezon de pepeni sa vezi cum curg zoile din pubele, de comanda te face”, spune turcul. Mai spune ca laturile astea se varsa pe asfalt si oamenii ii injura pe ei, pe gunoieri. Si ca de injuraturi au parte tot timpul. Cele doua fete care asteapta intr-un Matiz sa plece gunoiera, ca sa poata trece si ele, nu injura, dar claxoneaza intruna si ne zoresc cu gesturi de haimanale. Grafi Simion, un tigan fara barbie si cu tatici de pubera, care din 32 de ani, cati are, 16 i-a muncit la gunoi, jumatate de viata, imi spune sa ma prefac ca nu le vad. „Daca raspunzi cand te injura un nervos de asta, apare altul, mai zice si ala ceva, apare si-un levier, nici nu stii la ce se poate ajunge. Cel mai bine e sa iti vezi de treaba”, ma sfatuieste el.

Treaba cea mai grea o are soferul, nea Ion Stan. Siguranta si succesul echipei de gunoieri stau in precizia cu care el strecoara matahala de gunoiera pe aleile inguste din spatele blocurilor, printre masinile parcate alandala si de multe ori chiar in bataie de joc: exact in dreptul pubelelor. Nea Ion e sofer pe gunoiera din 1975. De atunci n-a lipsit o zi de la munca, n-a luat nicio amenda de circulatie si nu a zgariat nici o masina parcata. Nu intamplator a fost ales sa fie el acela care lua gunoiul de la vila lui Ceausescu, din Primaverii, dar si de la Verdet, de la Dascalescu, de la Niculescu-Mizil, ca stateau toti acolo, grupati in acea colonie de semizei. In capul strazii era un colonel de Securitate, unul Arsenie, care controla gunoiera pe dedesubt cu o oglinda, il perchezitiona si pe el, tovarasul Stan. El nu era membru de partid, dar asa i se zicea. Nea Ion, care citeste omul din gunoaiele pe care le arunca, stia ca presedintele republicii e bolnav cu ficatul fiindca in cosul de tabla de la poarta lui gasea in fiecare zi coji de portocale si de lamai si ambalaje de medicamente hepatice. Chiar si politica se putea descifra din gunoiul presedintelui.

Acum nea Ion Stan se chinuieste de cateva minute sa bage masina in spatele blocului unde sta nimeni altul decat soferul manelistului Copilul de Aur. Microbuzul cu poza uriasa a cantaretului lipita pe toata caroseria e parcat cat sa nu treaca pe alaturi decat pisicile. Nea Ion suceste de volan, da inainte si inapoi cate zece centimetri, hata-fata, carmeste si cu rotile din spate, el stie cum face si pana la urma trece fix la un deget de microbuz si se duce pana in capatul aleii fara sa atinga vreo masina. Fara indoiala e un maestru al volanului. Ii spun asta si el, modest, zice ca toti soferii de la REBU sunt meseriasi, altfel ar fi razboi civil in Capitala. „Bun, si de ce stai, de 35 de ani, in mizeria asta, il intreb, si nu te-ai dus sofer pe un camion, sa calci acceleratia la drum intins, sa vezi tara, sa faci un ban ca lumea, nu maruntis ca aici?” Priveste la butoanele de pe bordul masinii, mangaie volanul si spune: „Na, ne-am obisnuit aici…”.
Nu vorbeste de el, ci de toti soferii gunoieri. Acelasi raspuns avea sa mi-l dea in alta zi Ion Ardeleanu, inca mai exact: „Ne-am complacut aici, a spus Ardelean tot privind in alta parte. Nu stim sau nu putem sa vrem mai mult”.

Munca de gunoier incepe sa mi se para cu adevarat grea cand ridic o pubela si de sub ea o zbugheste o armata de gandaci de bucatarie, o galeata de gandaci. Mai incolo e un sobolan mort cotropit de muste. Vad pe jos o seringa subtire cu o ata de sange in ea. Cineva la blocul asta se drogheaza. Uite: doua, trei seringi. I le arat lui Grafi Simion, el se uita la ele de parca i-as fi aratat scobitori si zice ca nu trebuie sa ma mire, doar suntem in Berceni. I s-a intamplat sa-i vada si pe baieti latiti pe scari cu seringa in vena. Si ce sa le faca? El strange gunoiul si atat. Asta e treaba lui. Nu-l intereseaza seringile. Tocmai a gasit un casetofon intr-o pubela. Si merge, al dracului, e bun-bunut, are si caseta cu manele in el. Doar toarta e rupta, dar nu conteaza. Acum stie ca in blocul ala cineva si-a cumparat combina muzicala bengoasa sau calculator si a renuntat la nasparliul de casetofon. Teoria i se confirma imediat, cand gaseste ambalajul combinei muzicale. Mai gaseste si o pereche de adidasi misto, zici ca nici n-au fost incaltati, ii ia si pe aia. Nici nu-ti poti imagina ce pot sa arunce oamenii la gunoi. Orice, de la coji de pepene pana la avortoni. Unele obiecte nu-i strica nici lui si le ia acasa. Nu le cauta, dar daca ii sar in ochi nu le lasa. Macar cu atat sa se aleaga si el. Odata, povesteste Grafi, a gasit un vibrator. Cica era in ambalajul lui original, sigilat. L-a luat asa, de curiozitate, fara un scop precis. Cand l-a vazut nevasta-sa, i-a dat cu penisul in cap pana i-au sarit bateriile, ca ce-i aduce ei in casa asa scarbosenii? La ei, la tigani, nu merge cu de-astea, e respect, zice Grafi. Si cand vorbeste de nevasta-sa, i se face dor de ea, zicel el. Si de fetita. Imi arata pe telefonul mobil poza lor, pupa ecranul si spune induiosat: „Pentru ele muncesc eu aici, manca-ti-as”.

Cu Grafi Simion m-am reintalnit dupa doua zile in echipajul lui nea Marin Latan. Grafi ii uraste pe drogati, pe aia care parcheaza masinile aiurea, pe locatarii care pun moloz in pubelele pentru gunoi menajer, pe aurolacii care cauta prin tomberoane si imprastie gunoiul ca sa aiba el ce matura in urma lor, pe bucurestenii care nu pun gunoiul unde trebuie. Are dreptate. Ma enervez si eu cand imi vine randul sa adun cu matura si cu farasul gunoiul pus pe langa tomberoane. Asta ne tine pe loc si stiu ca nu plecam acasa pana nu ducem la groapa de gunoi de la Vidra doua gunoiere pline.

Dar cel mai mult si mai mult ii uraste Grafi pe aia care fura rotile de la pubele. Un gunoier incarca zilnic aproximativ zece tone de gunoi si treaba asta nu ii rupe oasele fiindca nu ridica pubelele in brate, ci le impinge frumos ca pe geamantane in aeroport. Dar cand vine cineva si fura o roata de la un tomberon de un metru cub, cu sute de kile de gunoi, apoi pe acela trebuie sa il tarasca pe asfalt si ii ies ochii pana il misca un metru. Rotile le fura tiganii ca sa le puna la carucioarele cu care isi cara fierul vechi, adolescentii beti sau gunoierii de la firmele pirat.angajati rebu

Pe la Progresul dam si de o masina parcata fix la poata tarcului unde sunt puse pubelele. Nu e masina cuiva din bloc, administratorul nu o stie. Saltam pubelele una cate una peste gard. Programul e de la 6 dimineata pana la 14.00, dar se lungeste cu aproape doua ore ca sa incarcam doua masini. Intr-o singura zi s-a intamplat sa scapam mai repede. „Suntem tare injositi”, spune nea Marin Latan. O simt pe pielea mea cand, aplecandu-ma sa adun de pe jos niste cartoane, ating cu fundul o masina. Alarma incepe sa urle. E a nu stiu cata masina cu alarma setata sa se declanseze si cand se pune un tantar.

Mai incolo, o masina parcata fix in calea noastra spre gunoi. Dau cu piciorul in cauciuc ca sa porneasca alarma si sa vina proprietarul sa ne elibereze drumul. Iese unul la geam, opreste alarma de la distanta, dar nu coboara sa mute masina. Inca nu s-a luminat bine de ziua, oamenii se trezesc nervosi din somn, ies la geam si incep sa ne injure ca nu-i lasam sa doarma. Sa venim, striga, sa luam gunoiul cand sunt ei la serviciu. Ne baga si ne scot, ne trag, ne fac. Ei nu vad Bucurestiul ca pe un animal urias caruia cineva trebuie sa ii raneasca balegarul de sub coada si nu stiu ca treaba asta e o industrie care duduie zi si noapte. Aproape zece mii de oameni sunt angajati in salubritate, de la maturator la director. Cele sase firme de salubritate scot din oras in fiecare zi cinci mii de tone de gunoi intr-un proces planificat la minut si la metru patrat. „Ba, daca nu va luam gunoiul cateva zile, muriti”, spune nea Marin printre dinti.

Cu Ion Costache am lucrat intr-o duminica. El nu asteapta respect de la bucuresteni. Nu mai exista asa ceva. Doar batranii mai stiu ce inseamna un gunoier. Pe o strada din Berceni ne asteapta la poarta o batrana cu doua pungi de gunoi in mana. Ii da soferului o hartie de-un leu si trei tigari. Asa face de ani de zile, duminica si miercurea, cand trece gunoiera pe-acolo. Ion Costache este un taran din satul Corbii Mari, din Dambovita. Tatal sau a fost tot gunoier, s-a pensionat de la REBU. Niste unchi si niste veri de-ai lui sunt tot gunoieri. Si nevasta-sa la fel. Vreo 50 de sateni din Corbii Mari sunt gunoieri in Bucuresti, fac naveta 60 de kilometri cu un autobuz de la REBU, nu-i costa nimic. „Ia intereseaza-te de unde e femeia care matura scarile la tine in bloc, imi spune Ion. Bag mana-n foc ca e tot de la mine din sat. Degeaba avem pamant daca nu avem cu ce il lucra. N-avem bani. Guvernantii astia de dupa revolutie si-au batut joc de agricultura. Si noi, taranii, am ajuns sa maturam strazile prin Bucuresti.”

La revolutie avea 16 ani. Atunci s-a desfiintat scoala profesionala de la el din comuna si n-a avut bani sa faca scoala mai departe la Targoviste. S-a facut gunoier. Se scoala la 4 dimineata, vine cu autobuzul la Bucuresti, munceste cel putin opt ore. Ajunge acasa pe la 5-6 seara. Mai face cate ceva prin gradina si se culca devreme ca sa o ia de la capat a doua zi. L-am intrebat ce vrea sa se faca baiatul lui, care acum e in clasa a noua: tot gunoier? „Nu stiu, inca n-am avut cand sa discut asta cu baiatul, o sa il intreb chiar deseara, promite Ion. Nu-s prea multumit de el, a cam luat-o pe cai gresite, nu se tine de scoala. Ca daca sunt mai mult plecat… Cand ajung acasa, daca ma mai cunoaste cainele inca e bine.”

Lumea spune ca gunoierii au un spor de rusine care le-ar duce salariile la nivel de profesor universitar, dar nu e adevarat. Un gunoier are un salariu brut de 600 de lei si sporuri de 50 la suta. Cu tot cu ore suplimentare poate sa ia cel mult 700-800 de lei in mana. Soferii ajung pana la 1.200 de lei. „Ii iei, nu-i dai”, spune soferul Ion Ardeleanu. Nevasta lui e pensionata de boala. El pentru banii astia chinuieste volanul toata ziua, ca are fata studenta la ASE, a imprumutat niste bani pentru ea si trebuie sa ii dea inapoi la banca.

In ultima zi de munca la REBU, facand un bilant cu directorul Gabriel Radu, tragem concluzia ca am avut despre gunoieri o imagine cu totul falsa. Nu-s nici milionari, nici idioti, ca stiu toti macar sa citeasca fiindca umbla cu bonurile pe care trebuie sa le semneze agentii economici de la care iau gunoiul. Nu-s nici infractori, fiindca de multe ori trebuie sa intre in curtile oamenilor, odata cu gunoiul ar lua si ce le-ar mai pica la mana. Multi gunoieri au cheile de la porti, oamenii au incredere in ei. Nu-s nici escroci. Gunoierii aceia care bat pe la usi si cer bani pentru gunoi sunt niste cersetori deghizati. O salopeta isi poate procura oricine. Nu-s nici murdari. Fac dus cand pleaca acasa. Eu nu m-am ras cateva zile inainte de a intra printre gunoieri, mi s-a parut ca asa as fi mai de-al lor, chiar ma bucuram ca scap de enervantul ritual cosmetic de dimineata, dar am observat ca toti vin ca niste domni, barbieriti, parfumati, si pleaca tot asa. Iar la maturatoarele cu care am mancat parizer si hamsii pe iarba am observat unghii curate, par vopsit, urme de ruj. „Cine-i murdar e murdar si aici, si acasa, si peste tot, spune Zana Rusu. Eu sunt femeie, ma ingrijesc ca o femeie. Matur strazile, dar lucrez toata ziua printre oameni, se uita toti la mine.”

Turcul munceste ca sa fumeze

Jair Amet, turcul cel sfios si cu mult bun-simt, ma invita duminica dupa-amiaza la el acasa. E Seker Bayram, sarbatoare mare la turci. Gasesc usor adresa, o casoaie cat o cazarma pe Soseaua Giurgiului, subreda si mucegaita, in care stau opt familii de turci. Toti petrec in curte la o masa lunga, mananca agira et sote (o friptura de vita cu cel mai iute sos de pe lume), sarmale, peinirli berec (o prajitura cu branza). Si multe gratare de porc, fiindca, zice Jair, turcii acestia – saraci si fara scoala – nu se mai tin decat cu vorba de traditii si de credinta. Nici muzica lor nu e turceasca. Topaie si dau din buric pe manele care scutura ultimele ramasite de tencuiala de pe peretii sfaramiciosi. Jair are 42 de ani. La 37 a devenit bunic, iar acum are inca o nepotica. O tine in brate si o dragaleste in limba lor, s-o invete de mica. Le-a dat copiilor nume turcesti – Senol, Ainur, Elvinas, Ghiulcean -, dar turceste n-a putut sa-i invete. El lucreaza din adolescenta la gunoi: se trezeste la 5.00 si vine acasa abia seara. Pana adoarme din nou se uita cu nevasta-sa, Leman, la telenovele turcesti pe Kanal D. Asta e toata viata lui. Jumatate din ce castiga da la banca, fiindca si-a facut casa ca noua pe dinauntru, pe credit. Iar cealalta jumatate de salariu o fumeaza. Ca turcul, cate doua pachete pe zi. Si traieste din pensia de boala a nevestei.

Orgoliu de maturatoare

Zana Rusu matura in fiecare zi Bdul. Regina Maria, de la Primaria Sectorului 4 pana in Piata Unirii. A plecat dintr-un sat din Vaslui dupa ce i-au ars de vii copiii in casa. N-a mai putut vedea locul ala. A stat un an de zile la nebuni, la Socola, visand in fiecare noapte cum toarna apa peste copiii ei cuprinsi de flacari. Cand si-a mai revenit, sora ei a chemat-o in Bucuresti si i-a gasit de munca la REBU, maturatoare. Barbatul ei s-a angajat maturator la niste blocuri. Impreuna castiga 1.300 de lei pe luna. Stau in Baneasa, judetul Giurgiu, o comuna din care zilnic vin in Bucuresti, la munca, 50-60 de gunoieri. Au inchiriat un grajd din curtea unei vaduve, l-au amenajat cum au putut si ei si se poate spune acum ca e o casa de oameni. In loc de bani isi plateste chiria muncind cu ziua. Creste acolo un porc si niste pasari. Banii Zanei se duc pe medicamente. „E pentru fondul psihic”, zice ea aratandu-mi doua pastile. Le ia zilnic. Nu-si mai doreste nimic de la viata, vrea doar ca strada, strada ei, sa ramana curata in urma. Si pe-o parte, si pe alta.

Sursa: Cotidianul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here