Intamplarea a facut sa fiu singur la parinti si drept urmare sa fiu rasfatat ca toti copiii din lume care sunt singuri la parinti. Am crescut nedezlipit de fusta unei batrine bone care-mi cumpara tot timpul bomboane si ma imbraca cu doua randuri de haine astfel incat eram mai tot timpul bolnav. Ba imi curgea nasul, ba aveam otita ba aveam „rosu in gat”. Tatal meu era medic si el era acela care imi administra intotdeauna injectiile: 2 milioane de unitati de penicilina in fiecare zi. Ah, daca as fi putut schimba acele unitati pe bani, as fi fost cel mai bogat copil din oras.
In curtea casei noastre crestea un prun superb care era prietenul meu cel mai bun. Era mare prunul meu si doar eu reuseam sa ma catar pe el. Ce mandru eram cand ajungeam in varf, inconjurat de frunzisul lui des si verde si de o sumedenie de prune mari, rotunde si galbene. Eram stapanul lumii.Eram chiar convins ca prietenul meu nu se lasa escaladat decat de mine. Si ce bucuros eram cand puteam sa le arunc si celorlati copii de pe strada mea cate o pruna! Prin cartier treceam drept un adevarat „rege al prunelor”, ceea ce ma facea sa ridic nasul in vant, in ciuda fundului meu plin de penicilina care ma obliga sa merg leganat ca o ratza. In aceeasi curte cu mine locuia si Irina. Uneori ea imi povestea lucruri triste. Mama ei, Martha, a fost deportata intr-un lagar de unde a scapat doar pentru ca un soldat a vrut sa economiseasca un glont, spunand ca mama ei, care avea 28 de Kg, va muri oricum. Atunci, ochii albastri si mari ai prietenei mele de joaca se umpleau de lacrimi. Un medic polonez a transportat- o repede la spital si dupa doua luni de perfuzii, Martha isi reveni in mod miraculos. Eu eram de fiecare data foarte impresionat de aceasta marturisire, ma suiam in prun si-i aruncam prietenei mele cele mai frumoase prune si-i mai spuneam ca, atunci cand voi fi mare, voi fi si eu ca acel medic polonez.
Dar mai era mult pana sa ma eu fac mare, deocamdata imi traiam cei mai frumosi ani cocotzat in prun, lasandu-ma leganat si rasfatat de acel amalgam verde, maro si galben de crengi, frunze si ringlote. Abia asteptam toamna ca sa-mi demonstrez forta si generozitatea.
Intr-o zi insa, il aud pe tata spunand: ” Proprietarul a pus locuinta la vanzare, va trebui sa ne mutam de-aici”. Eu, incepeam sa-mi fac probleme. Ce se va alege de prietenul meu? Oare am s-o mai vad vreodata pe Irina? Cu cine se va mai juca ea? Iar prunele mele, precis vor fi devorate de o multime de viermi inspaimantatori cu ochii mici si rosii.
Irina a plecat la Bucuresti, iar noi ne-am mutat, spre bucuria mea, intr-o locuinta din apropiere, asadar, pentru o vreme am ramas inca langa prietenul meu, prunul. Dar, intr-un octombrie rece, doi „killeri” cat usa, au intrat in curte si-au pornit un fierastrau electric ce-mi rasuna in urechi mai rau ca freza dentistului. Prietenul meu cazu moale, fara nici un scancet. Pana si radacinile i-au fost scoase din pamant. Deasupra lor s-a turnat beton pentru un garaj. Arogant si agresiv, „progresul” isi facu aparitia si pe strada mea. Epoca in care Omul asasineaza Natura, pentru a face loc autovehiculelor pe carburanti, era deja aici. Niciodata n-am mai intrat in acea curte…
Irina a devenit profesoara de franceza si translatoare la Bucuresti, la Ambasada maghiara. Eu am devenit medic la Tg Mures si am ramas inca multa vreme pe aceeasi strada unde, odata demult, ascuns printre pereti de caramida si amintirile mele, un pom frumos isi inalta ramurile-i inverzite spre cerul mereu azuriu al vacantelor mele lungi de vara. De doua ori pe an, cu ocazia zileor noastre de nastere, eu si Irina, ne telefonam. Si ce credeti, care este subiectul nostru preferat?
Prunul, bine-nteles!
