terraSunt ecolife. Sunt ecolife,  simt ecolife, traiesc ecolife. Una din intamplarile din adolescenta mea mi-a imprimat acest lucru. 1978, intr-o statie de tramvai, Bucuresti… simt o bataie pe umar, ma intorc si vad o batrana langa mine… -Draguta, ai pierdut ceva, imi zice… Ma uit in jur si nu vad nimic ce-mi apartinea. Insista sa ma uit bine si, vad biletul de tramvai cazut pe jos. Probabil il aruncasem, nu mai stiu. Stiu doar ca a cazut cerul pe mine de rusine. De atunci aduc acasa toate resturile care-mi prisosesc, de la hartii la cotoare de mar. Sa fiu sigura ca nu ajung pe jos. N-as vrea sa mai simt bataia pe umar.

Pe atunci eram eleva la Liceul Pedagogic de invatatori. Atunci am inteles ce am de facut in viitoarea mea profesie, legat de mediul inconjurator.Nu am facut mare lucru. Am avut grija doar ca, in destul de desele mele iesiri de tot felul cu copii, sa le atrag atentia asupra respectarii naturii, sa-i invat sa lase curatenie in jurul lor indiferent unde sunt, in oras, in padure, pe munte, am incercat sa le sadesc in suflete dragostea pentru mediu,pentru plante si animnale.

Si acum fac acelasi lucru si sper din tot sufletul ca acesti copii sa creasca eco pentru binele lor, pentru binele Terrei.
Parca mie nu-mi ajunge asta. As vrea tare mult sa am o echipa de copii cu care sa initiez tot felul de actiuni eco, in scoli, in parcuri, in oras, in calatorii, actiuni de plantare de copaci, sadire de flori, ingrijire de animale. Ma gandesc cum sa fac acest lucru. Sper sa gasesc o solutie. Mi-ar place tare mult.

M-au motivat tare mult pentru acest lucru cateva imagini care m-au tulburat: Oltul plin de mizerie, plangand de durere, durere provocata de indiferenta oamenilor, de nepasarea lor.  Am vazut apoi,  tot in vara, Copsa mica si am plans surd si tacut. Doare sufletul si dor ochii care privesc. Pentru cateva clipe am urat faptul ca sunt om doar pentru faptul ca fac parte din aceesi specie umana cu cei care fac rau naturii.

Plange Rosia Montana, Poieni, cu lacrimi de piatra.

Trebuie facut ceva de fiecare dintre noi acolo unde suntem. Mic cu mic se face lucru mare. Daca fiecare dintre noi spune macar odata pe zi, cuiva, ca trebuie sa avem grija de Terra in orice fel, mic sau mare posibil, sunt sigura ca tot mai multi oameni vor intelege ca… stricam si consumam in detrimentul generatiilor viitoare care nu sunt altcineva decat urmasii nostri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here