Apropierea lui Eminescu de ecologie ar deveni posibila, daca acceptam ca scrisul sau exprima un conservatorism care contine, pe langa atasamentul fata de vechi, si o reticenta fata de progresul nelimitat.
Mesajul ambasadorului Marii Britanii cu ocazia zilei lui Mihai Eminescu a avut mare succes. Pentru spiritul public romanesc, ranit in atatea randuri de intalnirile nereusite cu lumea occidentala, omagiul adresat de ambasadorul Marii Britanii a fost un adevarat balsam, asa cum se poate constata si din numeroasele interventii de pe blog.
Diplomatul britanic a postat pe site-ul sau, un clip video in care recita poezia ”Revedere” de Mihai Eminescu: „Codrule, codrutule,/Ce mai faci dragutule, samd”. Dincolo insa de reverenta diplomatica, Martin Harris, a schitat tot in limba romana, o interpretare a poemului pe care l-a pus sub semnul ecologiei. ”Revedere” ar contine, in opinia sa, un indemn pentru conservarea ”padurilor virgine” in starea lor neschimbatoare si care s-ar acorda atat de bine cu un program ecologic sustinut in prezent de ambasada Marii Britanii.
Este posibil ca ortodoxia interpretarii eminesciene sa fie vexata: Eminescu ecologist pare o rizibila trivializare. Dar mai inainte de a trage concluzii ar trebui sa remarcam doua lucruri: 1. poezia poate primi si alta utilizare mai larga decat cea pur estetica si 2. ecologia este de multe ori inteleasa gresit sau intr-un mod restrictiv.
Intre metafizica lui Eminescu si programul politic al ecologistilor nu exista, cu siguranta, nicio legatura, dar ecologia contine in semnificatia sa originara sentimentul ultragiat al peisajului maltratat de interventia omului si mai ales, de dezvoltarea nemasurata a industriilor ”murdare”. Ecologia este strigatul de groaza al omului care vede cum insesi reperele sale neschimbatoare (Ce mi-i vremea, cand de veacuri/Stele-mi scanteie pe lacuri) intra intr-un proces accelerat de degradare si disparitie.
Daca dam deoparte zgura ideologica si impresia penibila provocata de excesele organizatiei Green Peace, descoperim sentimentul politic originar al ecologismului, unul de esenta conservatoare. Este antipatic, poate, pentru multa lume si moralismul cu care ecologistii isi dubleaza mesajul, dar in realitate acest aspect nu tine de ecologia ca atare, ci de mijloacele prin care grupurile de activisti sociali incearca sa-si impuna mesajul.
Asadar, o apropiere a lui Eminescu de ecologie ar putea deveni posibila, daca acceptam ca literatura sa exprima un conservatorism care contine laolalta cu atasamentul fata de vechi si o reticenta fata de progresul neingradit. Riscand o ipoteza neverificabila, am spune ca Eminescu, gazetarul, ar fi fost astazi un adversar al exploatarii nemasurate a resurselor ca si un oponent al proiectului de la Rosia Montana. Daca punem pe primul plan vechile galerii miniere din epoca romana si vestigiile arheologice de o valoare inestimabila, ne-am putea repede imagina cum s-ar pune la lucru spiritul sau polemic animat de ”romantismul ruinelor”.
In orice caz, decat un Eminescu nationalist, citat sau ocultat dupa caz, ar fi mai bine sa redescoperim un Eminescu conservator in spiritul Junimii, preocupat de masura si mai ales de adecvare in toate procesele de reforma si modernizare sociala. Modul in care Romania a copiat Constitutia franceza, scapand pe drum cateva detalii esentiale, pentru a sfarsi apoi in certuri politice interminabile, ar fi putut deveni, de asemenea, un obiect predilect al criticii sale. Cu toate acestea, o incidenta a gandirii lui Eminescu cu ecologia contemporana ar fi fost mai probabila pe terenul gandirii occidentale decat in Romania, caci pe aici nu trece cu adevarat prima linie a frontului dintre tehnologiile riscante si prudenta conservatoare.
Problema Romaniei nu este tehnologismul descatusat, ci incapacitatea de a respecta rigori legale si slabiciunea in a pedepsi abaterile. Daca padurile au fost taiate in exces este pentru ca administratia nu a reusit sa impiedice acest lucru, fiind adesea complice cu exploatarile clandestine. Asadar, nu industrialism descatusat, ci indolenta, coruptie si lipsa de rigoare. In afara de aceste pagube greu recuperabile si care pot fi puse cu precizie in seama cuiva, se manifesta insa mai ales o stranie neglijenta fata de peisaj, un fel de barbarie, de privire inculta, care nu s-a desprins inca de utilitarismul primitiv. Muntii si padurile, vaile raurilor, marginile satelor romanesti sunt pline de gunoaie. Este un fapt care iese din sfera disputei ecologice, sau mai curand unul care nici nu atinge acest nivel.
Ambasadorul Marii Britanii a mai spus un lucru pe care il spun de regula toti occidentalii amabili despre Romania, un cliseu, care poate chiar plicitisi prin repetitie: ”Romania are cele mai frumoase peisaje din Europa”. Cei mai multi retin din acest enunt adjectivul la superlativ (”cele mai frumoase”), fara sa bage de seama ca autorul enuntului nu a spus ”natura”, ci ”peisaje”. Obisnuinta didactica din Romania este sa se vorbeasca la orele de literatura despre ”legatura dintre om si natura”, in timp ce lumea occidentala cultiva, inca din timpuri indepartate, ”peisajul”. Or daca „natura” reuseste uneori sa asimileze gunoaiele, „peisajul” este mereu ultragiat.
