Plante periculoase dar cu putere de vindecare miraculoasa
Plante periculoase dar cu putere de vindecare miraculoasa

Plantele cu cea mai mare putere de vindecare sunt adesea periculoase. Folosite in cunostinta de cauza, ele dau insa rezultate spectaculoase, de care nu ne putem lipsi. Aspectul delicat si inofensiv al floricelelor colorate si parfumate poate fi inselator cateodata. In realitate, ele pot avea gust amar, astringent sau sa fie de-a dreptul toxice. “Plante rele” se zice in popor, si totusi, napraznic de bune, care, corect dozate si folosite, au puteri mai mari decat toate ierburile de leac. Din timpuri stravechi, vracii si vindecatorii tarani le culeg si le folosesc cu succes, deoarece in mainile lor pricepute, otrava devine un remediu de vindecare. Plantele toxice se aseamana cu medicamentele cu efect puternic, de aceea folosirea lor necesita o precizie foarte mare si o precautie judicioasa. Dimpotriva, depasirea dozelor prescrise sau a duratei de tratament poate duce la efecte nedorite sau chiar la deces. In natura nu exista plante total folositoare sau total daunatoare. Uneori, o picatura de otrava salveaza viata, in vreme ce supradozarea unui ceai obisnuit sau o combinatie nereusita de plante inofensive poate pune sanatatea in pericol.
Pochivnic
(Asarum europaeum)
Planta foarte pretuita de daci, era folosita contra frigurilor si a secarii puterilor omenesti, contra herniei si viermilor intestinali. Are multe denumiri populare: buba inimii, chiparus, chiperul-lupului, dafin mic, ficatea, lingura-popii, piperul-lupului, urechea-hartului si altele. Intre 2-3 frunze cu forma de inima, cu o culoare verde intens, apare o floare rosie-negricioasa, deloc aratoasa, cu 3 petale carnoase. Aroma neplacuta aduce a odolean amestecat cu piper. Pochivnicul si preparatele facute din el au efect vasoconstrictor si, relativ, de crestere a tensiunii, de aceea trebuie luat in doze mici si cu precautie. Planta are si proprietati diuretice, sudorifice, antibiotice, expectorante, antialcoolice. Este si un vermifug bun, rezolva si unele probleme care provoaca constipatia. La nivelul aparatului gastro-intestinal, are efecte diuretice si diminueaza durerile de stomac.
Rotunjoara
(Glecoma hederacea)
Planta cunoscuta din vechime, era foarte pretuita de vindecatorii populari, dovada cele peste 20 de nume sub care e cunoscuta in toate zonele tarii. Creste peste tot, prin paduri, tufarisuri, locuri umbrite si umede. Este usor de recunoscut, datorita tulpinei sale culcate, din care se desprind numerosi lastari ascendenti. Are florile albastre sau violete, o aroma care seamana cu menta, dar un pic neplacuta, poate de aceea in unele zone este numita “menta-cainelui”. Planta toxica, rotunjoara are multe calitati terapeutice, apreciate in medicina naturista. Este antimicrobiana, antiinflamatoare, analgezica, hemostatica, stimuleaza pofta de mancare. In popor, rotunjoara era folosita pentru rezolvarea problemelor legate de digestie: diaree, procese inflamatorii la nivel de stomac, intestine, ficat sau rinichi, normalizarea tranzitului intestinal, eliminarea viermilor intestinali. Se foloseste si pentru eliminarea pietrelor mici (de 1-2 mm) din vezica biliara si a nisipului din rinichi, dar si pentru guta. In unele zone ale tarii, frunzele plantei se folosesc pentru vindecarea afectiunilor legate de aparatul respirator: bronsita, laringita, pleurita, pneumonie. Ceaiul din planta cu flori este un tonic puternic, care se recomanda dupa o boala grea, in special dupa pneumonii si bronsite. Cei care nu au conditii sau timp pentru prepararea infuziilor pot sa foloseasca pulberea fina obtinuta din planta uscata: se ia de 3-4 ori pe zi cate un varf de cutit, intre mese.
Vinarita
(Galium odoratum)
Denumiri populare: asprisoara, buruiana muschiului, cucuruz de padure, dumbravnic, floarea padurii, sculatoare, mama padurii, tamaioasa. Planta nu este toxica, dar contine compusi cu gust amar si usor astringent. Botezata de daci asprusa, planta se folosea la vopsitul lanii in rosu. Medicinal, infuzia plantei se folosea contra tifosului, iar decoctul contra plagilor produse de sifilis. In evul mediu, vinarita a atras atentia deosebita a femeilor, datorita aromei sale placute. In lipsa parfumurilor si a gelului de dus, ele o foloseau pentru bai si pentru odorizarea hainelor. Barbatii nu au ramas mai prejos si au inceput sa foloseasca planta in aromatizarea vinului si a tutunului. Este pomenita in anul 854, in scrierile manastirii Wandalbertus din Germania, in legatura cu adaosul acestei plante in vinul de mai. Inca de atunci se foloseste in loc de tutun (in stare uscata), in special pentru bolnavii cu afectiuni ale cailor respiratorii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here