Ultima misiune sovietica pe Luna, Luna-24, a adus pe Pamant roci ce contineau apa, colectate de pe suprafata satelitului natural al Terrei. In ciuda importantei majore pe care o avea descoperirea, Occidentul a ignorat-o.
Mult timp, probabilitatea de a gasi apa pe Luna i-a incantat pe oamenii de stiinta si pe iubitorii genului stiintifico-fantastic. Daca vreodata ne-am gandi sa mentinem o prezenta umana pe Luna, dovezile care atesta existenta apei ar fi un element important in decizie.
In ultimii ani aceasta dovada a devenit din ce in ce mai clara, din moment ce mai multe surse sugereaza ca pe Luna exista apa. Mai intai, in 1994, in urma misiunii americane Clementine, care a folosit undele radio pentru a cauta apa, s-a concluzionat ca exista posibilitatea ca apa sa se adaposteasca, sub forma de gheata, undeva sub invelisul superior al satelitului.
Apoi, alte dovezi au venit in urma misiunii Lunar Prospector, care a gasit indicii ale prezentei apei apei prin masurarea cantitatii de neutroni emisi de suprafata satelitului.
Ulterior, misiunea Galileo a constatat, in drumul sau spre Jupiter, ca exista dovezi care atesta existenta apei.
Ceva mai recent, in 2009, nava spatiala indiana Chandrayaan-I a folosit o camera cu infrarosu pentru observa urmele de apa din rocile selenare.
Ciudat este ca, desi in urma misiunii Apollo au fost aduse aproape 300 de kilograme de roci selenare, NASA nu a semnalat existenta apei in continutul acestora. Acum, Arlin Crott, de la Universitatea Columbia din New York, subliniaza faptul ca oamenii de stiinta de la NASA au considerat ca probele perlevate de Apollo au fost contaminate, dupa ce au ajuns pe Pamant. Se pare ca recipientele in care au fost transportate rocile nu au fost inchise ermetic din cauza prafului selenar care a infundat sigiliile. Asa se face ca, daca s-a gasit apa in roci, oamenii de stiinta au considerat-o ca provenind de pe Pamant, in urma transportului.
Mai mult, in urma misiunii Apollo, americanii au concluzionat ca urmele, asemanatoare cu albiile unor rauri, de pe Luna, ar fi fost create mai curand de lava, decat de apa. Prin urmare, Luna a fost considerata un mediu arid prin excelenta.
Cu toate acestea, rusii aveau alta parere. Crott a descoperit dovezi care atesta ca, in anii ”70, sovieticii au demonstrat ca rocile de pe Luna contineau apa.
Una din cele mai putin cunoscute misiuni sovietice este Luna-24, care a ajuns pe suprafata Lunii in august 1976, unde a sapat 2 metri in solul selenar si a extras 300 de grame de roca. La intoarcere, o echipa de oameni de stiinta rusi a analizat esantionul si a identificat semne clare de apa in roci. Ei au raportat ca apa reprezenta 0,1% din masa probei.
Desi rezultatele acestei cercetari au fost publicate in 1987, fiind traduse si in limba engleza, Crotts spune ca nimeni nu isi mai aminteste de ea.
Pana acum, mai multi oameni de stiinta, printre care si chimistul Harold Urey, castigator al premiului Nobel, au prezis existenta apei sub forma solida in craterele de la polii selenari, suprafete aflate in permanenta umbra.
Crott detaliaza in cele trei lucrari ale sale si alte incercari de a gasi apa pe Luna, printre care si cea a NASA, in care o racheta este trimisa spre unul dintre polii umbriti pentru a se vedea ce anume contine norul creat in urma impactului. Rezultatele au aratat ca norul continea apa si alte substante, precum monoxid de carbon, in cantitate la fel de mare ca si apa.
Azi, NASA a revenit asupra declaratiilor si a admis ca Luna are apa, dar daca americanii i-ar fi ascultat pe rusi, aceasta constatare s-ar fi putut face cu decenii in urma.
