Arborele de otel. Cate ceva despre americani si Parcurile Nationale din SUA

Arborele de otel. Cate ceva despre americani si Parcurile Nationale din SUA

In Washington cautam altceva decat simbolurile traditionale americane – Casa Alba, Capitoliul, Obeliscul sau Pentagonul – cautam, mai mult, un simbol al nelinistilor unei natiuni de peste 300 de milioane de suflete fata de Natura-Mama, o sinteza a ingrijorarilor americanilor si a sensibilitatilor lor colective fata de mediul inconjurator. Oricum, ma aflam in capitala celei mai dezvoltate tari de pe glob si incercam sa inteleg in ce masura uriasele proiecte economice si ofensiva civilizatiei mai lasa loc si pentru creatia lui Dumnezeu, pentru firul de iarba si picatura de roua, pentru zborul de pasare si spuzenia de vietuitoare stramtorate sau pereclitate de om. Washingtonul, un oras linistit cu o populatie mai mica decat Chisinaul, fara zgaraie-nori si ambuteiaje, fara cortegii oficiale, lanturi de politisti si alaiuri provinciale cu girofaruri, nu dadea nici un semn vizibil ca aici se iau decizii vitale pentru SUA si lume, ca pacea sau razboiul pe glob sfarsesc sau pornesc din cele cateva edificii mai modeste decat vilele profitorilor tranzitiei din spatiul postcomunist, ca un cuvant rostit la Casa Alba valoreaza infinit mai mult decat importanta si tonele de gargara ale politicastrilor de pe malurile Bacului sau Dambovitei, ca multe, foarte multe din sansele de a nu polua planeta si a nu pune in pericol viata pe Terra sunt legate de acest oras mic, tihnit, care tine la bunul simt si nu te striveste cu statutul de capitala mondiala. In putinele ore de ragaz, fara harta, colindam strazile Washingtonului, aleele largi, Parcul National din inima urbei, admiram cardurile de lebede, care se balaceau sau se inaltau deasupra lacului rotund din centrul capitalei, priveam la ratele si gastele salbatice de pe canalurile cu apa destul de limpede, ma minunam de linistea si curatenia din gradinile publice, de cultura oamenilor ce aveau grija de cainii lor scosi la plimbare in locuri speciale; colindam capitala de la o zi la alta in speranta sa descoper acel simbol al nelinistilor si spaimelor americanilor, nascute din ranile adanci pe care ei, pe vrute sau nevrute, in anii de ignoranta si explozie economica, le-au facut pamantului matern, instrainandu-se sau rupandu-se pe o perioada de timp, de Natura-Mama. Treptat, de la un gand la altul, ma vad prins in „capcana ecologica”.

Experienta trista din trecutul de mai ieri si alaltaieri a SUA, de distrugere si degradare a multor ecosisteme sub pretextul prosperarii economice, nu poate fi trecuta cu vederea, mai ales pentru tarile postsocialiste, africane, sud-americane si asiatice, care vor peste noapte, sa acopere decenii, daca nu secole, de stagnare si intarziere. In multe, in prea multe tari de pe glob, atitudinea fata de natura mai ramane una barbara si criminala. Exploatarea si distrugerea ecosistemelor, oriunde se produce in prezent, nu tine de ignoranta ecologica din trecut, ci se face constient de un grup restrans de persoane, in numele profitului si a puterii. Sefi de state, ministri, oameni de stiinta trec oceanul, isi prind la gat papionul verde si vorbesc de la tribuna ONU despre pericolul global al poluarii, iar acasa sustin proiecte antiecologice si lovesc in protestatarii si miscarile pentru natura.

Egoismul corporativ si individual, nepasarea comunitatilor locale si goana smintita dupa bani ucid verdele matern. Este evident, ca sloganele tot mai insistente si iresponsabile imprastiate pe diferite meridiane bantuite de mizerie, boli si poluare, – mai intai economia cu orice pret, apoi celelalte, – arunca tarile subdezvoltate intr-o saracie si mai accentuata, aducand mai mult rau popoarelor si planetei, decat au facut-o alte tari in timpurile de obscurantism ecologic. Este ciudat, ca dupa catastrofele ecologice in lant, dupa poluarea marilor si oceanelor, otravirea atator rauri si lacuri, nu invatam aproape nimic, iar omenirea rostogolindu-se peste hotarul de 7 miliarde de suflete, nu are intelegerea pana la capat ca adeseori se comporta ca o specie devoratoare, sinucigasa, ca nu vrea sa renunte definitiv de a merge pe un drum al sufocarii si nimicirii colective.

Ratacesc pe strazi si ma apuca nedumerirea ca in loc sa ma bucur de tot ce vad in Washington, ma las incoltit de diferite ganduri si, plus la toate, in fata ochilor imi mai apare nepoftit si maiorul sovietic, beat, de la Universitate, un „simbol al URSS”, care de fiecare data isi incepea lectia de „educatie patriotica” cu o tirada ridicola de injuraturi razboinice la adresa imperialistilor americani si, dupa cateva minute de amenintari, i se bulbucau ochii de ura, se asfixia, flutura din pumn si tipa ca Uniunea Sovietica, daca vrea, in ore numarate sterge de pe harta lumii SUA, scufunda sub ape continentul american si, in genere, armata rosie are atatea rachete si bombe nucleare, ca arunca planeta de 16 ori in aer. De 16 ori, va imaginati voi, moldoveni intunecati, cat de puternica e Rusia?! Maiorul, uitand de butaforica prietenie dintre popoarele sovietice, ne privea de sus, triumfator, cu ochii tulburi, de alcoolic insetat, apoi scotea o bancnota de 5 ruble, o intindea secretarului comsomolist, ii facea semn cu capul sa plece la crasma de peste drum si astepta la catedra sa-i aduca vodca necesara pentru ca sa-si potoleasca mania proletara si sa amane pana la lectia viitoare distrugerea totala a SUA. Ce mai amintire: un personaj tipic imbuibat de venin din zecile de milioane de homo sovieticus, cazut direct din calimara lui Orwell.

Abia cand am dat de Muzeul de Istorie Naturala, am izbutit sa fugaresc din memorie „simbolul sovietic”, fauna militara din anii de studentie, care atunci, nearuncand de 16 ori planeta in aer si nescufundand sub ocean SUA, mi-a „daruit sansa”, peste ani, sa descoper si eu, moldovean intunecat, continentul american. Ca si in alte muzee mari din Washington, intrarea e fara bani. Insa nu accesul liber impresioneaza, ci sutele, daca nu miile de vizitatori, majoritatea copii, adolescenti, studenti. Ce imbold tainic ii mana pe acesti tineri spre o institutie „demodata”, de unde atata pofta de a cunoaste, de a descoperi natura, de a vedea cum se inlantuie de-a lungul a 4,5 miliarde de ani evolutia Terrei?! De la o sala la alta, de la o epoca la alta descoper minunea de a calatori nestingherit prin timp, prin istoria planetei si a vietii. Zeci, daca nu sute de filme pe intelesul tuturor, iti dezvolta imaginatia si gandirea, te ajuta sa intelegi cum le-a aranjat Dumnezeu pe toate, ca in final, sa apara viata si omul pe Pamant, cum in uriasul, enigmaticul, infinitul Univers, Terra este aleasa sa fie insufletita si transformata dintr-o sfera de foc intr-o gradina a Creatorului. Poate singura in Univers! E atat de fascinant sa patrunzi in capsula timpului, sa-ti porti imaginatia de-a lungul milioanelor de ani de Geneza si sa vezi ceea ce nu se vede, si sa auzi ceea ce nu se aude.

Muzeul de Istorie Naturala din capitala SUA, probabil fara pereche in lume, e o dovada vie cum pot fi reorganizate si reproiectate institutiile cu mare incarcatura informativa si educativa pentru a deveni atractive si vizitate de sute de mii de tineri si turisti. Mai am o zi de neuitat la Washington, cand fac o vizita la Asociatia National Geographic, la muzeul Asociatiei, dar ma despart de capitala cu sentimentul ca acel simbol al nelinistilor ecologice ale americanilor, nu exista sau eu nu l-am cautat prea insistent.

Si totusi, America nu ar fi America, daca ai dori ceva si nu ai gasi. Daca nu pe tarmul Atlanticului, atunci pe cel al Pacificului, daca nu in California, atunci in Pensilvania. Oricum, daca ai un vis sau doresti ceva cu tot dinadinsul, ce cauti, inevitabil gasesti. Cand am ajuns de cealalta parte a SUA, in nord-vest, la frontiera cu Canada, am observat in mai multe localitati imprastiate intre ape si munti, ca duhul si cultura bastinasilor mai dadeau semne de prezenta si influenta, ca unele traditii arhaice ale pieilor rosii si veneratia lor fata de Natura-Mama au trecut in organizarea asezarilor umane, in stilul de viata al comunitatilor locale, in coabitarea pasnica a oamenilor cu mediul lor inconjurator. La Seattle, tot cautand cerul printre zgaraie-nori, am simtit ca prin apropiere se afla ceea ce nu gasisem la Washington, ca pana la urma o sa dau peste simbolul nelinistilor, ingrijorarilor si spaimelor ecologice ale americanilor. Asa a si fost. Intr-o dimineata incarcata de nori plumburii, mi-am propus sa ma duc pana la tarm, pe bratele Pacificului ce cuprind Seattlul, sa vad cum arata oceanul in zori, sa aud cum valurile uriase lovesc in digurile de aparare, sa privesc dincolo de perdeaua aburie agatata de muntii iesiti din ape, sa iau in privire vapoarele albe sau rosii, care, oricand le-as zari, tresar, fiindca ele mai tainuiesc o parte din reveriile si minunile din copilaria mea, atunci cand, fara sa inchid ochii, imi imaginam cum corabiile uriase pluteau pe raul Cogalnic, prin fata casei noastre si, fara stirea parintilor, imi fluturau din panze, invitandu-ma la o calatorie pe taramuri necunoscute. Un vant rece, taios aduce valuri de ceata umeda in orasul inca somnolent. De pe muchia unui povarnis dezgolit se deschide panorama Pacificului. E frig si nici nu stiu din care parte ar trebui sa rasara soarele si daca va rasari. Un sunet ciudat, neinteles se aude de parca s-ar rostogoli ceva de pe panta pana in apele involburate ale oceanului. Pe costisa pustie, de jos, de la valurile furioase si pana sus, la orasul inca in somn, nici tipenie: o fi prea posomorat afara sau o fi prea dimineata, nu stiu. Cobor spre faleza, dar mai mult instinctiv, ma opresc la jumatate de carare, pe versantul de care se loveau rafalele de vant si sulurile de ceata. Sunetul bizar se amplifica. Renunt sa ajung pe chei. Vantul se inteteste. Din negura manata dinspre ocean, care ba se indeasa, ba dispare, ma trezesc brusc, fata in fata cu… un arbore urias. Un arbore albicios sau cenusiu, un arbore… de otel spinteca vantul si scotea sunetele ciudate, pe care nu le-am auzit nicaieri si niciodata. Ceva mai incolo se zareau si alti arbori de otel. Si intre ei o reptila uriasa de metal, care se taraia sa inghita orasul. Probabil, ceva mai departe urma un peisaj invaluit in pacla metalica, in zale sau fiare, cu animale incremenite in fonta, pasari de tabla cu aripile ruginite, musuroaie de nichel pline de furnici inoxidabile, maternitati din otel cu copii de otel si, undeva pe cer, in loc de soare, un disc mort, de gheata. Nu stiu ce era in departare, dar scheletele fantomatice ale arborilor de otel ce ieseau din negura, scrasnetul lor macabru, pustiul pe care il emanau in jur, frigul cosmic ce se desprindea de pe armura ramurilor, iti inghetau sangele in vene, iti aratau perspectiva unei civilizatii rupte de Natura-Mama, a unei societati de metal, fara de suflet. Iata viitorul pe care l-au intrezarit americanii cu multe decenii inaintea altora, iata nelinistile, ingrijorarile si spaimele americanilor: asasinarea naturii vii si substituirea ei cu o „lume” neinsufletita, moarta.

Peste o zi aveam sa ajung in Parcul National „Red Rock” din Sedona, Arizona. Primavara facea minuni in acel colt de paradis, iar vulturii isi savurau libertatea in albastrimile cerului. Aromele ierburilor si florilor salbatice te imbatau, iti daruiau sentimentul renasterii si bucuriei. Traind din plin miracolul anotimpului reinvierii, la vazul miilor de pomi infloriti, ma lasam prins de o voce din neanturi, care spunea prin fiecare petala si albina, ca nu avem nici un drept sa asasinam paradisul terestru, sa-l schimbam pe paduri de otel, ca natura vie e marea taina care acopera lumea moarta, iar Dumnezeu ii daruie omului aripi ca sa se inalte spre sufletul Lui si sa iubeasca tot ce e viata. De ce-ai uita, omule?

Articol de Alecu Renita, presedintele Miscarii Ecoologiste din Moldova, directorul revistei Natura

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *