Sunt pe litoralul romanesc al anului 2009, secolul XXI, secol care se pare ca a venit prea repede pentru
noi, romanii, nefiind pregatiti sa facem acest pas spre o noua civilizatie.
Sunt uimit de cata frumusete ne imparte aceasta apa „neagra si tulbure” numita Marea Neagra. Avem plaje… avem plaje si totusi, nu avem; avem litoral…si totusi nu avem grija de el. Ma uit in jurul meu si ma intreb daca in rapida noastra trecere prin scoala ni s-a spus ca nu este frumos sa arunci gunoiul pe jos, lucru pe care cei mai multi din cei care trec pe litoral nu-l stiu; ma doare cand vad cum unele tari care au un litoral nu cu mult mai frumos decat al nostru, stiu sa aiba grija de el.
Autoritatile nu pot fi invinuite ca nu au amenajat cosuri de gunoi pe plaja. Chiar daca ele nu sunt golite decat odata pe zi, pe langa ele se formeaza munti in miniatura de resturi ale trecerii noatre pe plaja. Autoritatile nu pot fi invinuite chiar daca numarul pubelelor amenajate este subdimensionat pentru numarul mare de persoane care vin pe litoral.
In ultima vreme e sic sa fii green, eco, dar cati stiu ce inseamna sa fii green ?
Ma uit in trafic si vad masini care au pe ele autocolante cu „green…” dar insasi masina pe care e lipit acel autocolant nu e green. Ma uit in presa si vad companii care promoveaza campanii green, chiar daca activitatea acelei companii e „anti-green”.
Tot ce pot sa zic e ca este sic sa fii green…
Revin cu tristete la litoralul nostru, aceasi tristete care o are si marea, asa cum au scris-o si poetii straini incepand de la Ovidiu: „Marea tacerii, fara ecou / imaculata/de tara neagra a lui Niciodata/inconjurata” (Wolf von Aichelburg- Mare Tranquillitas). Sunt trist pentru ca noi romanii avem potential, dar nu pentru noi, nu pentru tara noastra. De cate ori s-a intamplat ca un roman care s-a zbatut in mocirla vietii in tara sa fie catalogat un mare geniu in afara granitelor ? Cate idei bune au fost ucise inca dinainte de a fi analizate?
Ma gandesc cate am putea face daca am stii cum sa folosim cu adevarat ceea ce ne-a dat natura, am invadat cele mai sacre locuri cu giganti din beton si sticla, am invadat padurile, muntii si nu a ra mas neatinsa nici plaja. Nici cele mai ascuse locuri precum plaja de la Corbu, Vadu si Gura Portitei nu au ramas neatinse de mana lunga a materialismului post-decembrist.
Sunt pe plaja dintre Eforie Nord si Eforie Sud, o plaja curata si frumoasa, frumoasa pentru ca este inca aerisita si neocupata de hoardele de oameni indiferenti, nesufocata de garmezile de gunoaie pe care oamenii le lasa in urma. Scriu stand sub umbrela cu sunetul valurilor pe fundal, muzica valurilor sparta din cand in cand de strigatul unui pescarus.
Bucuria de a sta pe plaja aceasta, deocamdata curata, imi este distrusa de un „personaj de secol XVIII” care sparge seminte si arunca pe jos cojile; sotia mea il mustreaza pentru gestul sau, insa el raspunde ca sunt bio-degradabile cojile, asadar cum spuneam…Intr-adevar este sic sa fii green…
