Tinutul istoric al Maramuresului, populat altadata cu oameni care respectau padurea, este scufundat acum intr-o epoca a jafului forestier

Localnicii, firmele, autoritatile si turistii ocazionali au promovat murdaria si au umplut poienile cu deseuri din plastic. Bomboana pe coliva padurilor a fost pusa de “stranierii” plecati la munca in Occident, care atunci cand s-au intors au investit doar in gatere… Daca se mai straduiesc un pic, intregul Maramures va fi transformat in desert.

“Se fura la marcarea copacilor ce vor fi taiati, se fura la taiere, se fura la trasul la drum, se fura la drum, se fura la gater, se fura la masurare, se fura la transport, se fura la incarcarea in port”, ne-a descris incredibilul circuit al lemnului romanesc in natura, un silvicultor care a tinut sa-si pastreze anonimatul. Este evident ca acest sir de “se fura” face ca datele oficiale referitoare la lemnul transportat sa nu corespunda realitatii.

“Padurea lui Pintea”, fara copaci

O analiza privind comertul cu “lemn negru” efectuata in noiembrie 2006 de Centrul de Informare privind Certificarea Forestiera in colaborare cu Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic si Vanatoare a relevat ca zonele critice de taieri ilegale ale Maramuresului se afla la Sighet (cu padurile private din raza ocoalelor silvice Mara si Sighet), la ocoalele silvice Poieni si Ruscova (cu localitatile Poienile de sub Munte, Ruscova si Repedea) si mai ales in zona Borsa-Viseu, o adevarata “hemoragie forestiera” care include Ocolul Silvic Borsa si Viseul de Sus, dar si Ocolul Silvic Composesoratul Viseu.

S-a taiat sau se taie, ilegal, peste tot: in proaspat infiintatul Parc Natural Muntii Maramuresului – in suprafata de 150.000 hectare (posibil, pe viitor, hectare de nisip si roca), spre Rotunda sau Cavnic, pe Dambul lui Ionuc – deasupra Depresiunii Baia Mare, la Viseul de Sus, Izvorul Izei sau Piatra Alba, unde s-a ras salbatic, sau in zona “Sarita lui Pintea” – locul unde s-a filmat, candva, salvarea haiducului maramuresean Grigore Pintea, in timp ce la Poieni si in multe alte localitati functioneaza zeci si sute de gatere ilegale, iar raurile Viseu, Roscova si Tisa sunt otravite cu rumegus.

Multe dintre execese se fac pe proprietati particulare, unde mana lunga a legii (politisti, procurori, judecatori, silvicultori, inspectori blaza) devine nu numai obosita, dar si neputincioasa. Cu raul Iza, umplut periodic cu peturi de plastic, cu lacul Firiza pigmentat “pitoresc” cu mormane de gunoaie, cu padurile ravasite, poluat cu plumb si umilit de mafia “lemnului negru”, Maramuresul istoric piere odata cu padurile care l-au protejat.

Inainte de a fi refugiu in calea poluarii din oras, padurile au fost ascunzatori bune din calea navalirilor dusmane si este cert ca oamenii care astazi distrug padurile Maramuresului au avut stramosi pe care padurea i-a tinut odinioara, in palme, sa le scape viata.

Un renumit biolog sighetean, Iosif Beres, a declarat ca, niciodata in istoria Maramuresului, defrisarile nu au cunoscut o asemenea salbaticie. Padurile de protectie de pe langa cursurile de apa sau padurile-tampon, situate sub golul alpin, sunt defrisate si transportate cu tot ce este omeneste posibil (la Firiza se cara si cu spinarea!) catre clienti.

In acest context, nici nu este de mirare ca inundatiile vin cu putere spre Maramures: dupa Banat si Moldova, care au platit un pret greu al defrisarilor, se pregateste Maramuresul – nu i-a placut cu picioarele in iarba, dar risca sa stea cu picioarele-n apa.

La depozitul Ferneziu dispar bustenii “pe carca”

Adolescentul este subtire si costeliv. Intra in depozitul de lemne, zaboveste oleaca, apoi reapare strivit sub greutatea unui bustean. A facut, pana acum, vreo sapte drumuri: coboara in curtea depozitului unde o drujba tiuie innebunitor, apoi reapare, urca rapa si intra intr-o curte unde se-ncarca o caruta. Un rrom burtos sta langa atelaj, cu o bere de-a dreapta si biciusca de-a stanga.

Se-arata a fi falos – isi duce lemnele cu caruta, ce-i drept, dar tot sef se-arata a fi. Nu-l deranjeaza ca cel care taraste lemnele spre caruta este un adolescent aproape lesinat. De ce nu trage el caruta la poarta depozitului nu mai este un mister, iar faptul ca la un depozit din Baia Mare se fura lemne ziua in amiaza-mare, deja, nu mai este bizarerie.

Uciderea uriaselor paduri ale Maramuresului a intrat in banalitate si chiar dealurile impadurite din jurul acestui depozit din periferia municipiului Baia Mare, la Ferneziu, au fost afectate vizibil de taieri. Intram in vorba cu tanarul hamal. “Patron e Nicorita Toderas, de la Blidari-Firiza. E pe-alegere aici, la depozit, vorbiti cu patronu”, tre” sa vina si va serveste”, explica el precipitat, sub povara unui nou si urias bustean debitat.

A, suntem de la Constanta? Vrem un vapor, doua de lemne? Se-aranjeaza, sa vorbim cu patronu”! Aflam din vecini ca depozitul de lemne apartine, de fapt, Ocolului Silvic municipal, in parteneriat cu primaria, ca Nicorita nu-i nicidecum patron, ci doar un administrator cu purtari de patron.

“Aice va aflati la Ferneziu, de-amu tat cartierul e cu ochii pe dvs. Nu opresc prea multi straini la noi”, ne zice o maramureseanca voinica din vecini. In jur, cartierul pare pustiu, poate si fiindca locuitorii se refugiaza, zi de zi, in case, din calea noxelor (plumb, cadmiu, arsen) produse la fabrica locala, Romplumb.

Zestrea in paduri de la Mara

Zice ca se numeste Dochia Horea (sau, dupa cum ii mai spun muierile din Mara, “Doca”), taman ce s-a intors de la Baia Sprie, unde a dus niste purcei la vanzare. N-a reusit sa dea nimic la piata, in ziua de azi parca nici la cresterea animalelor nu mai este spor, in ziua de azi, maramureseanul viseaza la un gater de lemne si la ghezesul de tren care le duce (“Ghezesul mere pe sine, eu pe lemne, el sub mine”, zice cantecul).

Dar nu orice maramuresean, ci numai cei care au prins deja cheag, cum is ai lu” Pavel Radu sau ai lu” Bohotici si Ghiurica, din Mara, oameni cu paduri multe luate si cu fierastraie. Din anul 2000, dupa aparitia Legii 1, zisa “Legea Lupu”, comunitatea din Mara a fost in razboi deschis cu statul care, prin Directia Silvica locala, a sustinut ca taranii nu au avut intabulate toate terenurile revendicate, deci nu puteau fi improprietariti decat partial.

Se mai intamplase asta si prin alte parti ale tarii, dar aici, taranii s-au unit si au pornit proces. Ulterior, zona a fost trecuta rapid pe harta cu taieri masive de arbori intocmita de specialistii ITRSV, iar padurile private de la Mara au devenit obiectiv de atractie pentru fierastraiele mecanice si gatere.

Daca inainte de retrocedare maramuresenii nu puteau ajunge legal la padure decat prin participarea la licitatiile Directiei Silvice, astazi drumul spre padure si spre un castig mai rapid s-a scurtat. “Lemne is, da” ma-ntreb si eu cat or mai hi.

Noi, in satul nost”, nu suntem chiar din cei avuti si nici nu bulguim (lacomim – n.n.) la padure”, zice Doca, prea grabita insa sa se mai gandeasca, acum, la alte cele: femeia se gateste pentru ca diseara este nunta mare in sat, cu feciori calari, cu toata traditia ramasa de la stramosi si cu o precizare – in zona Mara, care n-are bani sa dea de zestre, acela poate sa dea si padure – spre deosebire de bani, “aurul verde” se regenereaza de la natura.

Valea Romana moare, dar nu se preda

Cativa muncitori se agita in jurul unui mic incarcator frontal, ceva s-a stricat pe la sistemul de directie. In jurul oamenilor, stive de arbori doborati stau aliniate cuminti de-a lungul drumului forestier. Mai incolo, vreo doua sau trei masini de teren stau parcate la umbra gramezilor de lemne.

Aici, pe Valea Romana, muntele a devenit bulevard! Cand urcasem, ne-am intersectat cu o masina, dar nu am stiut ca era a padurarilor din zona. Vor reveni intr-un tarziu sa-i chestioneze pe muncitori ce-au dorit “aceia”, strainii, adica, de-au urcat muntele. La vederea unor straini, muncitorii devin suspiciosi, isi opresc activitatea, iar drujba care debiteaza, de obicei, mai in aval, moare cu un varer metalic.

Aflam, pana la urma, ca oamenii nu-s de-ai locului, sunt adusi de la Sighet sa lucreze la padure, la defrisari. Ii indemnam la vorba si ne raspunde unul dintre ei, satul sa stea ca-n vama cucului aici, in pustietatea aceea verde. Intrebam de pretul la lemne pentru foc: “Aice-s preturile cam mari, ii 500.000 lemnul de foc (metrul cub – n.n.), banul jos, ochii la usa!”, zice omul.

Se taie vartos pe Valea Romana: oamenii ne zic ca a cumparat padure pe-aici unul, Lupsa, acum e pensionar, care a fost brigadier silvic si sub Ceausescu, dar si dupa Revolutie. Apoi, spre cariera taie unul de-al lu” Hotaranu, iar un “capat de padure” l-a luat si-l doboara Vas Albu, din Firiza. “Is multi patroni care au de vanzare aici, pretul depinde, care cum da lemnul, Albu va da acum, pe loc, 100 m.c. de bustean, daca doriti”, spun muncitorii. Mult mai simpla: “Padurea asta trebuia de mult defrisata”, mi-arata unul dintre muncitori spre palcurile de copaci care mai rezista pe coasta, spre varf.

“Acuma, de curand, a fost aici o furtuna ce-a daramat multi copaci, nu se mai pot sutine”, insista el. Furtunile au ajuns mana cereasca a traficantilor de lemn din Maramures: au fost cazuri cand, la un sfert de padure daramata de vijelie, prapadul forestier a fost definitivat de oameni, care au retezat toata padurea.

Evident, vina s-a dat tot pe furtuna distrugatoare. Pare ca padurea romanilor mai traieste azi doar in butade: legiuitorii si judecatorii care judeca delictele silvice “nu vad padurea din cauza copacilor”, iar fostul taran roman nu mai vede padurea din cauza toporului.

Dupa 1990, s-a dat liber la taieri

Dintre crimele impotriva padurii comise in zona Maramures, programul “European Forest Programme and the Danube Carpathian Programme (DCP)” a identificat doua. Primul, jaful din Parcul National Muntii Rodna, unde 853.000 mc de lemn au disparut (intre 1999 si 2000), fara nicio justificare legala, dintr-o padure apartinand statului.

Al doilea, masacrul de la Borsa, unde (in toamna anului 2004) 14.000 mc au fost taiati ilegal. Conform aceleiasi surse, intre 1990 si 2005, balanta intre productia anuala de lemn, PAL (mil. mc) si productia destinata taierii, PDT (mil. mc), a fost total dezechilibrata.

Astfel, daca intre 1962 si 1975 PAL a fost de 25-27 mil. mc, iar PDT a fost de 24 mil. mc, dupa 1990, lucrurile s-au schimbat: cu mici exceptii (in anul 2003, cota de taiere si productia au fost egale, la 16 mil mc), PAL a fost invariabil mai mica decat PDT. Aceasta ar sugera inclusiv ca defrisarile au fost indirect stimulate chiar de factorul politic aflat la guvernare.

Sursa: Universul Padurii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here