Natura striga catre noi…dar n-auzim

Mergem spre necunoscut si totusi ne place…alergam dar nu avem tinta. Dorim si nu avem vointa sa luptam, care este sensul luptei mele? nu am venit de nicaieri ca sa ajung nicaieri. Sunt aruncata in lumea aceasta pentru a avea grija de ea. Care este masura iubirii mele cand florile se ofilesc langa mine, cand nu mai aud cantecul pasarilor si totusi nu sunt trista?
natura
Cum iubesc cand de fapt nu stiu sa o fac? Natura striga dar glasul ei este prea stins pentru urechile noastre, ea isi face datoria pe care noi am uitat-o…se apara cu ce poate. Intr-o zi ne vom trezi ne vom uita pe fereastra si ochii nostri se vor deschide dar poate va fi tarziu…caci nu va mai fi bradul falnic care sa ne spuna povesti cu haiduci, nu va mai fi poiana pe care o cutreieram cand eram mici, nu va mai fi nici nucul batran din vie la umbra caruia se racoreau trecatorii…ce sa mai vorbesc de fantana cea cu apa rece ca si gheata din care se adapau caii nostri.

Vot fi toate uitate, iar noi vom fi secatuiti de puteri, copiii mei vor cunoaste doar din povesti ca tatal lor de plimba calare prin codrii seculari ai Bucovinei, ca mergea la fan si ca bea apa din izvor…Cum sa nu strige catre noi cand este atata durere?

Articole similare

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Rămâi conectat!

104,331FaniÎmi place
97CititoriConectați-vă
1,330CititoriConectați-vă

Articole Recente