Autori: Rethink Plastic, Zero Waste Europe
Traducere: Silviu Lungu

UE trebuie să ia în considerare la modul cel mai serios adoptarea unui set de taxe pe utilizarea plasticului, pentru a reduce utilizarea plasticului în economie, dar și pentru a stimula refolosirea și reciclarea pe scară largă a plasticului utilizat.

Suntem în urmă în ambele domenii. Consumul de plastic crește din 1950 și ne așteptăm să se dubleze la peste 600 de milioane de tone anual până în 2038. Iar aproximativ 70% din deșeurile din plastic din Europa sunt încă trimise la groapa de gunoi sau incinerate. Este nevoie de politici mai ambițioase. Taxele pe plastic pot fi o componentă centrală a unui răspuns coordonat și armonizat din partea UE.

Scopul principal al unei taxe pe plastic, pentru a obține rezultatele menționate mai sus, trebuie să fie schimbarea comportamentului. Dacă pe termen scurt o nouă taxă ar putea genera venituri semnificative, să ne bazăm pe acest lucru pe termen lung ar putea avea consecința perversă de a-i determina pe factorii de decizie să se opună unor acțiuni ambițioase de reducere a utilizării.

Modul de concepere a taxelor este important. Iată câteva principii esențiale pentru orice taxă:

  • trebuie să funcționeze: taxa trebuie să declanșeze schimbarea de comportament dorită;
  • trebuie să fie percepută ca echitabilă: nimeni nu trebuie discriminat pe nedrept; poluatorul trebuie să plătească; iar taxa trebuie să fie transparentă și să se aplice progresiv, în funcție de venituri.

Schițăm cinci tipuri posibile de taxe pe plastic și explicăm avantajele și dezavantajele teoretice ale acestora. Taxele în amonte (pe producție) au mai puține șanse să modifice comportamentul consumatorilor, dar sunt teoretic mai ușor de administrat. De exemplu, o taxă pe producția de monomeri din materii prime virgine (petroliere sau bio) poate avea un impact semnificativ asupra cererii de plastic nou în economie, presupunând că industria nu acoperă costurile. Pe de altă parte, taxele în aval (pe consum) ajută deopotrivă la schimbarea comportamentului individual și la modelarea dezbaterii publice, dar fac prea puțin pentru a determina modificarea metodelor de producție din industrie.

Este posibil să fie nevoie de un set de taxe. Este puțin probabil ca o singură taxă pe plastic să declanșeze de una singură gama de reacții necesare și din partea producătorilor și a consumatorilor, dar și să încurajeze reducerea producției simultan cu o reciclare sporită.

Este nevoie de studii economice suplimentare pentru explorarea în continuare a aspectelor practice și pentru conceperea unui set de opțiuni. Studiile vor trebui să includă modelarea scenariilor despre cum se va modifica cel mai probabil comportamentul, ca răspuns la diferite rate de taxare aplicate pe diferite segmente din lanțul de aprovizionare al plasticului, de la producător până la consumator. Trebuie amintit că taxele constituie doar unul dintr-o gamă de instrumente economice și politice necesare care vor fi introduse pentru creșterea sustenabilității producției și consumului de plastic. Dintre acestea, cel mai notabil este reglementarea.

De ce trebuie să taxăm plasticul

Aproximativ 25,8 milioane de tone de deșeuri din plastic sunt generate anual în Europa, dintre care mai puțin de 30% sunt colectate pentru reciclare. La nivel global, aproape 13 milioane de tone de plastic ajung în oceane, iar producția și incinerarea plasticului generează aproximativ 400 de milioane de tone de CO2. Cererea de plastic reciclat este foarte redusă, iar potențialul de reciclare al deșeurilor din plastic rămâne în general neexploatat.

În Europa, cetățenii devin tot mai îngrijorați din cauza consecințelor pe care utilizarea excesivă a plasticului le are asupra lumii naturale. Eurobarometrul din noiembrie 2017 arată că:

  • 87% dintre cetățeni sunt îngrijorați cu privire la impactul plasticului asupra mediului
  • 74% sunt preocupați de impactul lui asupra sănătății
  • 61% cred că consumatorii ar trebui să plătească suplimentar pentru produsele din plastic de unică folosință

UE s-a angajat deja să meargă spre o economie circulară – definită ca un sistem în care „valoarea produselor, materialelor și resurselor este păstrată în economie cât mai mult timp posibil, iar generarea deșeurilor este minimizată”. Strategia Comisiei Europene pentru Plastic într-o Economie Circulară (ianuarie 2018) cere reducerea cantității totale de plastic utilizat și creșterea reutilizării și reciclării plasticului produs. Mai mult, în mai 2018, Comisia Europeană a propus interzicerea unor produse de unică folosință din plastic. Măsura este bine-venită, dar insuficientă pentru a rezolva dependența de plastic. Dezvoltarea economiei circulare va necesita propuneri ample și ambițioase – un set de măsuri care să-i vizeze și pe producători, și pe consumatori:

  • producători: industria plasticului este uriașă, solidă și puternică. Întotdeauna, principiul fundamental în Europa a fost ca poluatorul să plătească pentru acoperirea daunelor pe care le produce. Însă, în cazul plasticului, acest lucru nu se întâmplă. Plasticul poate fi produs, utilizat și aruncat la costuri (prea) mici.
  • consumatori: doar cei mai hotărâți și mai organizați dintre cetățeni vor putea să elimine plasticul din viața de zi cu zi. Europa s-a mândrit întotdeauna cu standardele sale înalte de mediu și cu rolul de lider internațional în domeniu. Dar nu există stimulentele adecvate pentru a schimba în mod corespunzător dependența noastră de plastic: cât și ce producem, cât utilizăm, cât aruncăm.

Scopul taxelor de mediu

Taxarea din domeniul mediului se face printr-o serie de taxe pe o activitate dăunătoare mediului sau poluatoare, pe care societatea ar dori să o reducă. Acest tip de taxe sunt introduse pentru unul sau mai multe dintre motivele următoare:

  • schimbarea comportamentului consumatorilor, cetățenilor sau al afacerilor, pentru descurajarea utilizării plasticului, în favoarea unor materiale mai puțin dăunătoare.
  • „internalizarea” pagubelor cauzate de poluatori – mutarea costurilor economice asociate daunelor provocate mediului la entitatea a cărei activitate a cauzat aceste costuri.
  • obținerea de venituri publice prin taxarea activităților dăunătoare.

Angajamentele existente și cele planificate ale UE (precum Strategia pentru Plastic și Economia Circulară) ar trebui să fie încurajeze reducerea utilizării globale a plasticului în economie, dar și refolosirea și reciclarea tot mai extinsă a plasticului utilizat. Ambele sunt în principal măsuri care au scopul de a schimba comportamentul.

În ianuarie 2018, Comisarul European pentru buget, Günther Oettinger, părea să sugereze că o nouă taxă pe plastic poate aduce venituri semnificative care să ajute la acoperirea deficitului din buget cauzat de Brexit. Nu este clar cum coincide acest lucru cu obiectivele mai largi ale UE de reducere a utilizării plasticului, de dezvoltare a unei economii circulare și de reducere a deșeurilor marine. Din acest motiv, ca strategie, taxarea folosirii plasticului nu trebuie gândită în principal ca o oportunitate de obținere a veniturilor. De fapt, acest lucru ar crea un stimulent pervers de a întârzia alte măsuri ambițioase precum cea a reglementării utilizării obiectelor din plastic de unică folosință. Taxarea ar trebui concepută explicit pentru a descuraja și pentru a reduce consumul, iar nu pentru a atrage venituri prin normalizarea utilizării plasticului.

Principiile unei bune taxări în domeniul mediului

După stabilirea scopului acestei taxe, este important să ne asigurăm că aceasta respectă două principii importante:

  • să funcționeze: taxa trebuie să fie bine țintită și eficientă. Trebuie să fie clar ce semnale referitoare la preț vrea să transmită și cui, dar și că va avea efectul dorit în practică. Un concept economic central este cel de „incidență” – cine acoperă taxa. Există o diferență între plătitorul unei taxe și cel care o suportă efectiv (incidența efectivă). De exemplu, cel care plătește taxa pe conținutul de gaze cu efect de seră din combustibilul folosit într-o centrală electrică este probabil compania care generează electricitate. Aici, cel care generează electricitate poate să treacă costurile oricărei taxe integral în sarcina consumatorului. Astfel, consumatorul este cel care suportă taxa în mod efectiv. Dacă scopul inițial al taxei era să schimbe comportamentul producătorilor de electricitate, să-i îndepărteze de combustibilii poluanți, dar aceștia pot în practică să treacă taxa mai departe în facturile către consumatori, atunci taxa nu funcționează cum a fost concepută
  • să fie considerată „corectă”: realitatea politică a taxării este că aceasta creează câștigători și pierzători, iar taxele noi nu sunt prea des populare – deși taxa pe sacoșe de plastic în Europa s-a dovedit a fi populară după ce a fost introdusă. Acest lucru este inevitabil până la un punct, mai ales dacă scopul taxei este să descurajeze o anumită activitate care se desfășoară în mod curent. Conceperea atentă, implementarea și angajamentul pot ajuta la diminuarea sentimentului de „inechitate. Este importantă asigurarea a patru principii pentru ca taxa să fie percepută ca fiind corectă:
    • să fie echitabilă: nimeni nu este discriminat pe nedrept
    • poluatorul plătește: taxa îi vizează pe cei care cauzează problema
    • sistem progresiv: impactul taxei și al măsurilor de suport trebuie să cadă mai mult asupra celor bogați și mai puțin asupra celor săraci
    • să fie transparentă: taxa funcționează previzibil, iar oamenii o înțeleg.

Unde trebuie aplicată o taxă pe plastic

Taxa se poate aplica în diferite părți ale lanțului, format din producția de plastic, conversia, consumul și deșeurile acestui material:

  1. Producerea monomerilor inițiali, așa cum sunt etilena, propilena sau benzenul, din petrol brut sau din materii prime pe bază de plante.
  2. Procesarea monomerilor în rășini sintetice (numite și polimeri), așa cum este polietilena. Plasticul reciclat reintră în lanț în această etapă. Aceasta este prima parte a lanțului în care putem vorbi de “plastic”
  3. Conversia rășinilor sintetice în plastic finit prin procedee industriale
  4. Producerea de obiecte care conțin sau care sunt în întregime din plastic
  5. Cumpărarea și consumul acestor produse
  6. Eliminarea acestor produse

Dacă nu se intervine și în alte părți, este mai puțin probabil ca taxele aplicate în amonte să aibă impact asupra prețurilor de consum finale și asupra comportamentului consumatorului. Numărul mare al tranzacțiilor economice dintre producător și consumatorul final permite ca „incidența efectivă” a taxei să fie suportată mai degrabă de acționarii companiilor și de lucrătorii din lanț decât de consumatorul final. Chiar și acest lucru poate totuși să conducă la o schimbare de comportament și la o reducere a folosirii plasticului, prin reducerea, de exemplu, a investițiilor în afaceri și a creșterii economice în sectoarele afectate.

Pe măsură ce îngrijorarea referitoare la poluarea cu plastic crește, statele membre vor răspunde probabil prin continuarea dezvoltării unilaterale de stimulente economice proprii. În timp, acest lucru riscă să afecteze coerența pieței interne.

UE trebuie să lărgească domeniul de aplicare al taxei pe deșeurile din ambalaje de plastic nereciclate din Cadrul Financiar Multianual astfel încât să includă cercetările și argumentele introducerii unei abordări armonizate a taxării producției și consumului de plastic. Acest lucru trebuie să facă parte din reevaluarea întregului spectru de factori economici și politici necesari pentru accelerarea trecerii la o economie circulară și să se concentreze în principal pe  modul de reducere a producției de plastic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here