Referinta din acest articol este filmul omonim, care a avut lansarea (internationala si, surpriza!, nationala) pe 18 decembrie, cel mai popular film din ultimele luni si pe buna dreptate. Am sa ma axez in principal pe aspectele care vizeaza mediul inconjurator, raportarea la acesta si la resursele lui, viziunea regizorului si evolutia (sau involutia?) speciei.
Am sa explic titlul articlului deoarece intrebarea care se autoimpune in mod firesc este: in ce sens? Trecut – reintoarcerea la radacini, comuniunea om-natura, respectul fata de ce exista in jur, si mai ales, ce a existat inca dinaintea noastra, continua exploatare (pana cand?) si rolul individului in poprul sau.
Cosmos – spatiu extraterestru imposibil de descoperit, pasibil de existenta, negat de ignoranta sau, din contra, viitorul post-apocaliptic/extinctia speciei si implicit survival of the fittest.
Utopie – in sensul primordial de comuniunea cu natura si cu poporul de aparteneta, trairea la un singur nivel a tuturor fiintelor care impart acelasi pamant si, nu in ultimul rand autoconducerea dupa niste legi nescrise care vizeaza respectul reciproc si iubirea fata de natura.
Filmul este o dulce intoarcere in trecut printr-o mica transa semihipnotica (in special la cinema 3D) unde se reaminteste publicului larg ca fericirea si evolutia nu sta in exploatarea si valorificarea financiara a resurselor pamantului, ci in comuniunea cu acesta.
Partea trista (mi se pare mie) este ca aceasta pelicula este eternul film american in care se predica dar nu se practica. Viziunea lui Cameron nu o pot cunoaste eu personal asa ca nu voi sustine care sunt punctele forte vizate, dar finalul acela fericit parca injumatateste sau chiar sterge total responsabilitatea fiecaruia dintre noi.
E ca si cum te-ai stresat intregul film punandu-ti problematica „Ce s-a intamplat cu noi de am exploatat atata?”, iar la final, ca un alcoolic veritabil, spui: „aaa, va iesi bine … cred. Uite, binele castiga intotdeauna” astfel, diminuandu-se considerabil nevoia de a ne asuma lumea in care traim. De asemenea, consider ca este de condamnat palma pe care i-o da acest film artei cinematografice, fiind un real pericol pe viitor intrucat se poate sa exercite o forta imensa prin imagistica 3D.
Revenind la film, nu la dispute de ordin vizual intre arte, povestea e veritabila (pentru un scenariu SF, evident:), personajele sunt bine construite in conflict, iar Mama-Natura este, posibil, unul dintre personajele principale, cu toate coordonatele ei (fauna, vegetatie, popor).
Uniunea simbolica Neytiri-Jake, omul simplu, indigen – omul evoluat social, implicit dependent (de orice, medicamente, afectiune pana la banala cafea sau haina preferata) ne sugereaza „castigul”, daca-i putem spune asa, simplitatii asupra trufiei aferente omului zilelor noastre.
Aclamata, in mod firesc, condamnata pe de alta parte, tema filmului „Avatar” poate fi redusa simplist la „un scenariu SF”. Putem sa ne prefacem ca nu vedem dincolo de ecranul cinematografului si, iesind de la film, sa returnam cu o mana ochelarii 3D si sa aruncam biletul de intrare pe jos, cu cealalta.
Iar daca acolo cineva e platit sa stranga dupa noi, in strada si in viata va trebui, candva, sa ne strangem singuri mizeria.