Cui ii este dor de Romania?

     Vorbim intr-o engleza. El nu stie romana, eu nu cunosc limba maghiara. In centrul medieval al unui oras din mijlocul Romaniei, pe o terasa aglomerata, bem cafeaua. Dimineata de primavara. Caldura sacaitoare. Atmosfera incarcata de voci galagioase. La mesele din jur: italiana, germana, din nou engleza si romana, bineinteles. Cativa stropi au sarit, din ceasca mea, pe masa de lemn. Lichidul cazut pe lemnul ingalbenit traseaza pe chipul lui un zambet strengar. Il privesc si las sa ma cucereasca aceasta atitudine de genul „no problems, man” – cum ar spune americanii. Si chiar asa sta, rezemat de spatarul scaunului, cu picioarele relaxate, bratele incrucisate lenes peste piept. Daca ar fi avut grai, jeans-ii largi si T-shirt-ul ar fi zis, la randul lor, ” e O.K.”.
El este Aron. S-a nascut in Harghita acum 26 de ani. Prin anii ’80 familia lui a plecat in Vest, nu ca sa caute aur, ci din cauza tratamentelor comuniste aplicate tatalui sau. Profesorul refuza sa vorbeasca despre o istorie „facuta” si, dupa arestari si eliberari repetate, au decis sa fuga din tara. „Ultima manifestare anti-regim a tatalui meu a fost decisiva”, mi-a zis el odata. „La o intrunire unde participa stuf militar din URSS, tatal meu a luat cuvantul si a intrebat de ce Rusia a luat Basarabia Romaniei. A fost arestat cateva zile si, cand i-au dat drumul, l-au lasat sa inteleaga ca trebuie sa dispara.” Au trait unan de zile intr-o tabara de refugiati din Austria, apoi s-au stabilit la New York.
Nu stiu cat de real este „visul american”, insa stiu ca Aron a cunoscut mizeria si intoleranta. Mi-a povestit despre apartamente pline de gandaci si despre incaierarile zilnice de la scoala. Alaturi de cativa baieti de culoare, era tinta violentelor. Mi-a povestit si despre cadourile parintilor de Craciun. Stia ca sunt de la Serviciile Sociale, fiindca parintii nu isi permiteau sa arunce banii pe jucarii. „Poate America are un vis al ei, daca esti increzator.” Aron a inteles ca trebuie sa lupte de doua ori mai mult ca sa reuseasca: mergea la cursuri si lucra in acelasi timp. Acum familia lui are o afacere in turism si imi confirma ca asta le aduce multi bani, dar adauga ca este nevoie de multa munca. Nu vad la el semne ca ar fi „un tip cu bani”. Unde sunt cel mai nou telefon mobil, lanturile de aur si hainele trendy? De fapt nici nu vorbeste despre cati bani are, ci despre cat munceste ca sa ii obtina.
Cu talia lui, cu aceasta seninatate afisata ostentativ in zambet si in privire, arata mai mult ca un adolescent. Doar sunetul grav al vocii si calmitatea gesturilor vorbesc despre maturitatea barbatului din fata mea. Il privesc cu ochii stransi de lumina soarelui. Bea ultima gura de cafea. Spre deosebire de mine, el bea cafeaua doar cand este necesar. Suntem gata de plecare. O chelnerita ne aduce nota de plata. Aud de la Aron un „Multumesc” cu accent american, care ma amuza mereu. Invata limba romana. Recunoaste ca nu este usor. Face asta pentru a se descurca in conversatiile cu romanii, dar si din respect.
Hoinarim pe strazi stramte, cu pietre cubice, pazite de case cu acoperisuri inalte. Fiecare casa are o poveste in spatele ferestrelor. La fel, fiecare om poarta povestea sa inauntru. Aron priveste in fata lui. Imi spune ca un ziar din Miercurea Ciuc a publicat un articol despre un american, care a venit in Romania ca sa invete sa sculpteze in lemn. Au scris deasemenea despre traditiile care nu mai sunt la mare pret pentru tanara generatie. Da, am uitat sa precizez ca Aron ia lectii de la cativa mesteri. „Acum poate multi vor crede ca sunt un american nebun care isi pierde vremea, insa eu vreau sa invat ceva ce, in trecut, orice barbat stia sa faca.” Aron s-a intors ca sa afle cat mai multe despre locurile in care s-a nascut si despre oamenii care traiesc aici. Aron este secui. Secuii sunt maghiari, dar se pare ca au ceva aparte. Mandrie este in ochii lui Aron cand vorbeste despre ai lui. La sfarsitul acestei confesiuni adauga: „Trebuie sa intri in casa lor, sa stai la masa lor, ca sa afli cine sunt.” Tresar, pentru ca Aron ma intreaba daca am vazut porti de lemn in fata caselor transilvanene. Aprob dand din cap, fara sa scot vreun sunet. Aflu ca, in trecut, era datoria barbatului sa o impodobeasca. Se opreste un moment. Continua soptit: „Exista simbol, credinta in fiecare semn”.
Peste cateva saptamani Aron se va intoarce in State deoarece va incepe sezonul turistic. Spune asta cu tristete. Nimic nu il va tine pe Aron in partea aceea de lume, mai ales banii. „Poti face bani si aici. Vreau sa raman in Romania. Multi din turistii care ne viziteaza in America ne marturisesc ca vor altceva. Sunt satui de statiuni de lux cu spa-uri si all inclussive. Cand le povestesc despre Romania, devin atat de interesati si isi doresc sa vina aici. Multi dintre ei nu au vazut vreodata un cal, o caruta. Cred ca ar avea parte de experiente inedite, ei si copii lor, daca ar poposi aici in vacante. Turismul ecologic este pentru viitor.” Ultimele sale cuvinte se multiplica in mintea mea precum un ecou. Imi amintesc vremea cand l-am cunoscut. Il vad aratandu-mi pasaportul. Zambind, imi arata cu degetul doua cuvinte: romano-americana. Cetatenia. Vad o gara, in noapte, intr-un alt oras cu centru medieval. Aud cuvinte de ramas bun…In fata mea era Aron, un baiat cu ochi stralucitori, care lasau impresia ca abia astepta sa fie luat acasa. Pe strazi inguste cu pietre cubice, pasim unul alaturi de celalalt. Il privesc pe Aron cu alti ochi, pentru ca inteleg ce face aici. Cauta acel loc numit „acasa”…
Si eu, care ma intrebam cui i-ar fi dor de Romania?…