La nivelul unui an, fiecare cetatean al UE genereaza, in medie, o jumatate de tona de gunoi, a carei colectare revine autoritatii municipale sau se face in numele acesteia. Daca tendinta acestei cifre este de crestere, si in ultimul deceniu asa au stat lucrurile, aceasta se afla in legatura cu faptul ca societatea europeana a devenit mai prospera, situatie reflectata in cresterea nivelului consumului si a productiei. Evident, producerea de deseuri nu poate fi prevenita, dar ceea ce trebuie sa aiba loc este sa se recupereze cit mai multe materiale posibil. Dupa cum probabil stiu si copiii de scoala primara, preferabil este ca recuperarea sa se faca prin reciclare, in dauna eliminarii in depozite de deseuri. Cam acesta este si spiritul Directivei din 1975 privind deseurile.
Alte directive care au urmat stabilesc tinte cantitative – pentru Statele Membre (SM) – privind procentajul de deseuri biodegradabile care trebuie recuperate si redirectionate de la depozitarea finala, ratele de reciclare si de valorificare a ambalajelor, de colectare separata a deseurilor de echipament electric/electronic etc. Masurile structurale ale UE destinate cofinantarii infrastructurilor de gestionare a deseurilor solide municipale reclama efort bugetar sporit (peste 10 mld. Euro, in ultimii 14 ani). Platile s-au facut de la Fondul european de dezvoltare regionala (FEDER), cit si de la Fondul de coeziune (FC). Pe total, Romaniei i-au revenit cca. 900 mil. Euro. Amplitudinea acestora nu a putut ramine in afara misiunilor de audit ale Curtii Europene de Conturi (CCE).
Un document recent al acesteia (Raportul special nr. 20/2012 – Auditul proiectelor privind infrastructura de gestionare a deseurilor municipale/ GDM) scoate in evidenta mai multe aspecte. In primul rind, sa spunem ca auditul a fost efectuat la sediul serviciilor Comisiei Europene (CE) si in opt regiuni din patru SM (Spania, Italia, Portugalia si Romania). Toate infrastructurile GDM incluse in esantion au fost inspectate si fizic, ”pe teren”, auditorii CCE fiind asistati de experti independenti externi. Contrar asteptarilor, misiunea respectiva a relevat foarte putine puncte slabe sau aspecte criticabile, cind a fost vorba despre proiectele romanesti, evaluate prin prisma eficacitatii. In vizor au fost luate cinci proiecte (statii de compostare, sortare ori depozite de deseuri), finantate in trecut prin Fondul de coeziune (fostul ISPA), localizate in judetele Neamt si Valcea. Nu s-a uitat sa se aminteasca situatia tarii noastre careia i s-au prelungit termenele de atingere a tintelor de mediu (unele pina in 2017-2020) si ca nivelul colectarii-procesarii deseurilor este cat se poate de modest, functionind ilegal inca multe gropi ”ecologice”, cu precadere in zonele rurale. Fara a retine punctual vreo scapare grava, raportul CCE face trimitere la datele tehnico-economice ale proiectului statiei de compostare de la Ramnicu Valcea care concorda cu ”terenul”: capacitate de tratare de 14400 de tone de deseuri pe an, costurile totalizind 14,67 milioane de Euro, din care 11 milioane de Euro provin de la UE etc.
In schimb, in cazul depozitului de deseuri de la Piatra Neamt s-a mentionat ca ”la aproape doi ani de la demararea activitatii, nu exista un sistem de colectare a gazului de depozit si un astfel de sistem nu era nici in constructie si nici planificat.” In plus, erau acumulate ”cantitati semnificative de deseuri biodegradabile, fie deoarece deseurile nu erau supuse deloc unei tratari inainte de eliminare, fie deoarece aceasta tratare era deficitara. Din acest motiv, colectarea si tratarea gazului sau arderea acestuia prezenta cu atit mai multa importanta pentru protectia atmosferei.” Sa nu incheiem fara a spune ca pe ansamblu (la nivelul tuturor celor 26 proiecte GDM, selectate din patru SM), CCE a scos in evidenta faptul ca eficacitatea finantarii acordate in cadrul masurilor structurale pentru asemenea infrastructuri a fost afectata de implementarea nesatisfacatoare a masurilor de sprijin. De exemplu, s-a observat ca ”depozitarea finala a deseurilor avea loc fara o tratare prealabila corespunzatoare, iar cuantumurile financiare puse deoparte pentru a acoperi costurile legate de inchidere si de masurile de intretinere ulterioara (post-tratare) erau, in general, insuficiente”. De altfel, primirea unei finantari din partea UE nici nu era conditionata macar de implementarea vreunor masuri de sprijin – administrative, economice ori de informare.