Inca de la descoperirea sa uraniul a suscitat interesul oamenilor. Valentele sale multiple, raritatea sa si nu in ultimul rand periculozitatea acestui metal atipic au dus, in zilele noastre, la o adevarata competitie internationala pentru procutarea lui. Marile puteri, dar si statele mici, dar ambitioase, se intrec in a-si asigura stocuri cat mai mari de uraniu. Care sa fie insa motivele adevarate din spatele goanei dupa pretiosul element?
Metalul metalelor
Conform datelor stiintifice din domeniul chimiei si al fizicii, uraniul este un metal alb-argintiu, cu numarul atomic 92 – atomul de uraniu are 92 protoni si acelasi numar de electroni, dintre care 6 sunt electroni de valenta. Densitatea sa este cu 70% mai ridicata decat cea a plumbului, dar nu este atat de dens precum aurul sau tungstenul. Se gaseste in mod natural in zacaminte de concentratie redusa in sol, roci si apa, fiind extras din minereurile care il contin, denumite uraninite in limbaj specific.
Cand este prelucrat si rafinat prin metode speciale, uraniul se prezinta sub forma unui metal cu radioactivitate scazuta si cu duritate mai mica decat a otelului. Este puternic electro-pozitiv si slab electro-conductor, maleabil, ductil si slab paramagnetic. Uraniul reactioneaza cu aproape toate elementele nemetalice si cu compusii lor, reactivitatea crescand in functie de temperatura. Este dizolvat de acidul clorhidric si azotic.
De ce este atat de pretios?
Uraniul este foarte cautat atat in aplicatiile civile, cat si in cele militare. In domeniul armelor, este folosit mai ales in producerea de proiectile de toate calibrele, cu aplicatie penetranta ridicata. Mai pe scurt, cele mai eficiente proiectile antitanc, rachete anti-buncar sau cartuse contra vestelor antiglont au capete perforante alcatuite din uraniu saracit in combinatie cu 1-2% alte elemente chimice. La impact, densitatea si duritatea acestor proiectile distrug si cele mai avansate blindaje.
Dar perioada de glorie a uraniului in industria militara a inceput in ultimele zile ale celui de al doilea Razboi Mondial, cand periculosul metal a fost folosit drept elementul-cheie in materialul explozibil a carui fisiune duce la exploziile nucleare de trista amintire. Daca in vremurile Razboiului Rece existau doar doua tipuri de bombe nucleare, una pe baza de uraniu-235, iar alta ceva mai complicata, activata de plutoniu-239 derivat din uraniu-238, in zilele noastre exista bombe mult mai puternice, alcatuite dintr-un „miez” de plutoniu incastrat in uraniu; aceste noi instrumente ale mortii folosesc o mixtura de tritiu si deuteriu (izotopi ai hidrogenului) in procesul de fisiune nucleara.
Sectorul civil s-a folosit de uraniu in rol de combustibil pentru centralele energetice nucleare. Motivul? Un singur kilogram de uraniu-235, in urma unei fisiuni complete poate produce o cantitate de energie de circa 80 de terajouli, adica aceeasi energie produsa prin arderea a 3.000 de tone de carbune.
Inainte de folosirea sa in industria energetica, aplicatiile uraniului erau apreciate in arta fotografica, unde nitratul de uraniu avea rol de toner; uraniul este, de asemenea, utilizat pentru fabricarea filamentelor lampilor, in industria pielii si a lemnului (pentru vopsire), in microscopia electronica (pentru marirea contrastului imaginilor) si pentru datarea radiometrica a rocilor.
De ce este atat de periculos?
Oamenii pot fi expusi radiatiilor vatamatoare ale uraniului si ale compusilor acestuia prin inhalarea de praf radioactiv sau prin contactul cu apa si hrana contaminata. Cantitatea de uraniu din aerul obisnuit este foarte mica si nu da motive de ingrijorare. Totusi, persoanele care lucreaza in fabrici in care se proceseaza fertilizatori pe baza de fosfati sau cele care traiesc in apropierea terenurilor unde se trage cu munitie ce contine uraniu saracit, sau pur si simplu lucreaza in extractia si prelucrarea uraniului, trebuie sa fie constiente de pericolele situatiei. Uraniul se acumuleaza in special in oase, ficat, rinichi si in organele genitale. Pe langa faptul ca este radioactiv, uraniul este si extrem de toxic. Lista bolilor si diverselor afectiuni provocate oricarui organism viu este pur si simplu socanta.
Apare o criza a uraniului?
Circa 96% din rezervele globale de uraniu sunt detinute de 10 tari. Productia mondiala de uraniu de acum doi ani a fost de circa 50.000 de tone, cea mai mare cantitate fiind extrasa din Kazahstan. Australia este si ea un jucator important pe piata uraniului: nu numai ca detine 23% din rezervele mondiale, dar pe teritoriul sau exista cel mai mare zacamant din lume, celebrele mine Olympic Dam, din sudul tarii. Statele Unite raman cel mai mare consumator de uraniu, cu o medie de 9.000 de tone consumate anual. In aceste conditii, cererea tot mai mare de uraniu venita atat din partea statelor puternic industrializate, cat mai ales din partea noilor economii emergente, intre care se detaseaza China, India si Turcia, va duce inevitabil la o criza a uraniului cu reverberatii puternice in domenii strategice precum industria militara sau cea energetica.
Un raport oficial intocmit de expertii Uniunii Europene la nivelul anului 2001 stipula inca de pe atunci ca resursele mondiale de uraniu vor mai ajunge doar pentru 42 de ani de exploatari. Cu toate acestea, energia produsa in reactoarele nucleare acopera de abia o fractiune din necesarul energetic mondial, fapt care va forta omenirea sa optimizeze productia de energie electrica via hidrocentrale, centrale eoliene si sa caute alte forme de energie alternativa.
Un alt studiu estimativ – mai optimist – sustine ca rezervele de uraniu ale planetei ne-ar putea ajunge si 85 de ani, cu conditia – capitala – de a se inventa o tehnologie prin care sa se poata exploata uraniul care se gaseste in concentratii infime in apele Oceanului Planetar. Conform datelor oficiale, un numar de 11 tari, printre care Romania si Ungaria, si-ar fi epuizat deja rezervele interne de uraniu, iar daca doresc ca programele lor nucleare sa mai continue, trebuie sa apeleze la importuri.
Teoria scaderii consumului de uraniu a fost stabilita in anul 1956 de catre cercetatorul King Hubbert. Acesta sustinea ca, daca ciclul combustibilului nuclear ar putea fi inchis cumva, uraniul poate deveni o resursa regenerabila.
Revenind la situatia actuala, este evident ca, odata cu scaderea productiei de uraniu, pretul acestuia va creste pana la cote foarte mari. Aceasta in conditiile din prezent, in care costul uraniului este de doar 9% din cheltuielile totale ale unei centrale energetice nucleare. Daca la nivelul anului 2001, pretul uraniului era de 6,40 $/livra (1 livra= 453 g), anul trecut se ridicase pana la valoarea de 46,50 dolari/livra. In aceste conditii, „goana” dupa uraniu a devenit, asadar, un fenomen cat se poate de real. Viitorul ne va da in mod sigur raspunsul adecvat asupra graficului sau.