Mari trebuie sa mai fie interesele pentru zona miniera de la Rosia Montana, daca cele doua factiuni se bat de atata vreme si se tin in sah mai ceva ca-n razboiul rece. Mari si, din nefericire, noi, romanii de rand, tindem a deveni din ce in ce mai mici, mai insignifianti, mai demni de luat in ras, mai carpa de sters noroiul si rahatul de caine comunitar de pe pantofii corporatistilor cu biznisuri prin aceasta parte a lumii, care mai intai insa si-au razuit grosul de pe talpi cu obrazul Guvernului, Parlamentului si Presedintiei.
Caci aceste institutii ale conducerii centrale a statului sunt vinovate pana peste cap de politicile care, vreme de doua decenii, au condus la anestezierea si aducerea populatiei la sapa de lemn, la sclavizarea romanilor, la uciderea in fasa a rudimentului de societate civila, la slabirea puterii statului, la aciuarea in tara a unor neaveniti care se dedau la tot felul de golanii si faradelegi, la domnia fricii si a nesigurantei, la intronarea nedreptatii. Noua Romanie e fondata pe furt si pe minciuna, lucru pe care barosanii lumii nu l-au ignorat si s-au infiintat la ospat.
Pe scurt, avem astazi un stat care se declara a fi de drept, dar in fapt este intr-o continua transformare si adaptare la principii gen Cosa Nostra, avem un simulacru de democratie, in fapt o „republica” mafiota, cu o conducere a carei prima preocupare este sa-si faca matul ranga si sa se umple de firfirei prin nemunca si care are, totusi, ca cea mai derizorie dintre griji, binele comun si interesul cetateanului.
Acest stat nevolnic trage cu dintii, prin reprezentantii sai – sa rupa lesa, nu altceva! – spre fituirea si paraduirea avutiei nationale de orice fel, intre care si a resurselor minerale, proces din care se aleg si sus numitii cu ceva firimituri. Ce-i drept, le merge din plin si mult nu mai au pana la victoria finala. Cu petrolul, iata, au reusit. Statul a „scapat” de tot ce insemna exploatare petroliera cu sonde de uscat. Acum le mulg altii, in loc sa produca din greu pentru statul postcomunist saracit in ritm alert. Sunt curios, redeventele pentru petrolul extras din subsolul romanesc, asa anemice cum au fost acceptate, sunt oare incasate la fix, potrivit termenilor din contractul samavolnic si ultrasecret de privatizare a Petrom? Am oarece motive sa cred ca nu chiar.
Apoi, degeaba se bucurau naivii ca Romania a castigat in fata Ucrainei la Hagadrepturile asupra platoului continental al Marii Negre, caci beneficiul si bogatia se vor revarsa asupra corporatiilor care vor concesiona zonele exploatabile. Chestiunea a fost doar un plasture pus pe orgoliul national, eventual cu lipiciul direct pe rana, nu un castig real pentru romani.
Ma intreb, gandindu-ma la toate aceste resurse minerale de pe urma carora se fac bani cu nemiluita, de ce nu le exploateaza statul? De ce face cadou o gramada de bani unor firme straine? Are tot dreptul, caci potrivit Constitutiei si Legii 85/2003, a minelor, resursele minerale ale solului si subsolului, chiar cele aflate pe proprietate particulara, sunt ale statului, care le poate eventual concesiona. Castigul este garantat, nu exista sa nu faci bani din petrol, din aur, din platina, din uraniu, din wolfram sau ce-a mai aruncat fauritorul planetei prin subsolurile patriei. Ori statul e vesnic in mare, maaare nevoie de bani, pentru care guvernantii au stiut sa taie in carne vie din lefurile si chiar slujbele publice, nu insa si din propriile privilegii si mismasuri, dovedind inca o data, daca mai era nevoie, ca trateaza populatia ca surogat de hartie igienica.
Am vizitat, de curiozitate, site-ul Rosia Montana Gold Corporation, entitate economica a unora care saliveaza de multa vreme dupa bogatiile zonei din Apuseni. Ca idee, stiati ca la cautare pe Google dupa cuvintele „rosia montana”, primul listat nu e vreun site al comunei, nici vreo descriere a locului pe wikipedia sau orice altceva, ci, cum altfel, RMGC? Ei, bine, acest site de prezentare a corporatiei descrie intr-un roz bombon atat de gretos cum intentioneaza sa produca un dezastru ecologic incat am simtit spasme de reflux gastric pana in virful parului de pe cap. Totul abunda de promisiuni desantate, se descrie cu lux de amanunte cat vor fi de cuminti, de responsabili, de civilizati, cat vor fi de grijulii cu zona, cat de interesati sunt sa conserve patrimoniul arhitectural, cat de sigura este tehnologia exploatarii aurifere pe baza de cianuri, care se folosesc de fapt peste tot in lume si nu sunt probleme etc.
Ce mai, ti se inmoaie brusc inima de cat de mielusei si nevinovati sunt cei de la RMGC, carora trebuie ca le ploua in gura dupa purcoiul de-a dreptul urias de bani pe care cu siguranta ca-l amusineaza prin subsoluri. De parca n-am sti ce se intampla intr-o tara ca a noastra, proaspat retrogradata de fapt la statutul de colonie. Eu unul sunt atat de satul de promisiuni incat am o reactie viscerala la auzul sau citirea fagaduielilor de orice fel. Parca-i si vad, odata contractul semnat, cum se si considera cu sacii-n caruta si nu mai tin cont de nimic decat de castig: „Pai, nene, am semnat, da? Vrei bani? Lasa-ma sa-i fac, vericule, nu te mai tine atata de capul meu, ca poate ai si matale treaba si eu te retin. N-as vrea sa te deranjez in vreun fel”.
Cat despre sarmana populatie a carei unica speranta de a mai castiga un ban sta chipurile numai si numai in exploatarea miniera, Guvernul o poate ajuta in diverse alte moduri, daca zona este chiar atat de defavorizata. Se poate stimula de pilda investitia in ateliere mestesugaresti, in dezvoltarea turistica a zonei, aici specialistii au cuvantul insa. Guvernul ar trebui sa aiba structuri care pot crea strategii eficiente de salvare sociala si economica a zonelor sarace. Nu are? De ce? Sa-si faca, domnule, ca de aceea inghite bani cu toptanul!
