In Balta „Ochiul Boului” din Popesti-Leordeni localnicii isi aruncau gunoaiele din curti.
Dupa cutremurul din „77 a devenit groapa de gunoi a bucurestenilor, cel mai mare depozit de deseuri al Capitalei. Pe fostul amplasament al Baltii „Ochiul Boului” din comuna Popesti-Leordeni (devenita de curand oras) locuitorii aveau obiceiul de a-si duce rezidurile menajere.
Asa a aparut groapa de langa Glina. Dar abia dupa cutremurul care a zguduit Capitala in anul 1977, renumita groapa de gunoi de langa Glina a inceput sa fie cu adevarat exploatata.
„Molozurile, betoanele, toate acele daramaturi trebuiau duse undeva. Iar acolo s-a format, practic, un depozit de deseuri necontrolat”, spune primarul din Popesti-Leordeni, Trache Grigore. Ulterior, reprezentantii ISB (Intreprinderea de Salubritate Bucuresti) au incercat sa controleze cantitatile de gunoi.
Au fost montate o poarta si un cantar. Tot atunci au fost construite si cateva drumuri de acces spre „Ochiul Boului”, pentru ca masinile cu deseuri sa se poata deplasa mai usor catre marginea depozitului.
De la stat in administrare privata
Muntii de gunoaie menajere care acopereau daramaturile istorice se aflau in administrarea Capitalei. Trache Grigore povesteste ca in 1998 a inceput demersurile pentru ca depozitul de deseuri de pe teritoriul comunei sa intre sub administrarea primariei din Popesti-Leordeni:
„Am infiintat la vremea aceea societatea Ecorec, cu ajutorul unei firme din Germania care a venit sa ne invete cum sa administram groapa de gunoi. In anul 2001, firma s-a transformat in societate pe actiuni si a inceput demersurile pentru ecologizarea rampii de gunoi, intrucat si legislatia de mediu incepuse sa se inaspreasca”.
Toate depozitele necontrolate de deseuri de la periferiile Bucurestiului de altadata erau trecute cu vederea de autoritatile publice. Nu se poate spune acelasi lucru si despre familiile de tigani din mahalalele Capitalei, care-si cladeau intreaga existenta pe seama sutelor de tone de deseuri aruncate la voia intamplarii.
Fier vechi
Dimineata de dimineata, indiferent de anotimp, tiganii mergeau cu mic cu mare la gropile din jurul Capitalei. Daca exista vreun paznic nervos care-si apara muntii de gunoaie, acesta putea fi usor induplecat cu o „taxa”, spun oameni din incinta gropii de deseuri de langa Glina.
In plus, tiganii mai „aveau o vorba” si cu muncitorii de la uzinele periferice, acestia din urma transportand toate resturile de fiare in locurile de depozitare preferate de cei dintai.
Banii „curgeau garla”, spun aceleasi surse, dar conditiile in care munceau erau inumane.
Fumul, cenusa, caldura sau mirosul pregnant rezultat in urma procesului de putrefactie continua a reziduurilor nu-i iertau pe cei mai sensibili. Seara, tiganii vindeau tot ce „aspirau” intr-o zi din gropile de gunoi, la centrele de reciclare si valorificare a fierului vechi REMAT.
Salubrizarea, istorie recenta
ll In perioada comunista si in primii ani ai celei postcomuniste, RASUB (Regia Autonoma de Salubritate Bucuresti), aflata in administrarea Consiliului General al Capitalei, colecta deseurile menajere de la populatie, iar de curatenia stradala se ocupa ADP (Administratia Domeniului Public).
La 1 ianuarie 1997 se infiinteaza societatea pe actiuni REBU, ca urmare a unui parteneriat intre Consiliul General al Municipiului Bucuresti si o companie din Germania. Scopul noului operator de salubritate era sa asigure un serviciu unitar in toate sectoarele Bucurestiului.
Iridex, primul depozit ecologic de gunoaie
In anul 1999, Consiliul General este obligat sa introduca concurenta pe piata salubrizarii, potrivit directorului adjunct al Directiei de Utilitati Publice din cadrul Primariei Capitalei, Magda Iuga.
Treptat, vor aparea astfel ceilalti operatori de salubritate. 2000 este anul in care la Chiajna se construieste primul depozit ecologic de deseuri, aflat in administrarea firmei private Iridex Group.
La un an dupa, se infiinteaza groapa ecologica de la Vidra, administrata de primaria judetului Ilfov. Tot in anul 2001, firma Ecorec incepe sa faca primele demersuri in sensul ecologizarii rampei de gunoaie istorice de langa satul Glina, din comuna Popesti-Leordeni.
„S-a plecat de la un sistem complet dezorganizat pe vremuri, pentru ca in final sa ajungem la o gestionare controlata si in plina dezvoltare a deseurilor”, spune Iuga.
O viata traita pe rampa de gunoi
Gheorghe Simion, 30 de ani locuitor al comunei Glina, isi aduce aminte ca pe vremuri nimanui nu i-ar fi trecut prin cap sa-si construiasca o casa in satul lor. Totul era invaluit de fumul si de funinginea venite de la groapa de gunoi din apropiere. Aerul era irespirabil.
Cei mai multi sateni lucrau chiar in mijlocul focarului de infectie de la doi pasi de casa. Gigi, cum ii spun apropiatii, a muncit de mic copil pe groapa de la „Ochiul Boului”. „Veneam in fiecare zi, adunam fiare, hartie si le vindeam la centre”, spune el. Fumul, mirosul, mizeria erau foarte greu de suportat, dar miza era mare: 2.000 de lei vechi pe kilogramul de fier colectat.
Goana dupa „aur”
Timp de zece ore petrecute zilnic in rampa de gunoi nimeni nu manca nimic. „Se invatase organismul sa nu ceara de mancare in orele astea. Luam masa cand ajungeam acasa”, isi aminteste Gigi. E de inteles, cand orice minut pierdut insemna castigul celuilalt. Batalia pentru un kilogram de fier in plus era apriga, dar meritele eforturilor nu intarziau sa apara. Dupa o zi de munca, buzunarul lui Gigi se mai umplea cu 2 milioane de lei vechi.
Pe langa biogazul emanat in continuu de gunoiul in putrefactie, fumul care imbacsea mahalaua venea de la arderea cauciucurilor. Cu cat dadeau foc la mai multe cauciucuri, oamenii dintre gunoaie strangeau mai multa sarma din cenusa.
„Odata m-a luat ameteala de la fum, aveam vreo 20 de ani. In ziua aceea a inceput o rafala si nimeni nu mai avea control asupra focului. Zburau celofanele in flacari si aprindeau alte gunoaie. Eram inconjurati de foc, m-am speriat foarte tare”, povesteste Gigi.
Viata usoara pe mai putini bani
La un moment dat, sateanului din Glina i s-a acrit de fumul in care muncea zi de zi. De patru ani este angajat ca muncitor necalificat la firma care se ocupa de administrarea gropii „Ochiul Boului”. Aici primeste un salariu de 11 milioane de lei vechi. De cinci ori mai putin decat castiga Gigi pe vremuri, intr-o luna. Acum, insa, a scapat de fumul care i-a bantuit copilaria.
„Ma ocup aici de sistemele de dirijare a levigatului, de tevile pentru captarea biogazului sau de depozitarea deseurilor. E mai bine, macar nu-mi mai intra smogul in nari. Sanatatea e mai importanta”, conchide omul care toata viata si-a castigat painea de pe urma deseurilor.
De fapt, Gigi lucreaza pe aceleasi mormane de gunoi din tinerete. Doar ca acum nu se mai ard cauciucuri, iar tot metanul provenit din descompunerea reziduurilor menajere este captat, apoi ars prin intermediul tehnologiilor implementate in ultimii ani la „Ochiul Boului”. Gigi recunoaste ca ar putea continua afacerea cu fiare vechi, la alte depozite de deseuri necontrolate, dar groapa din Popesti-Leordeni e la doi pasi de casa.
Sursa: Adevarul
