Astazi, pe renumitul hipodrom din Parcul Romanescu din Craiova se fac intreceri intre caini ciobanesti. Hipodromul de la Ploiesti e lasat in paragina, in timp ce Bucurestiul este singura capitala europeana din lume care nu are hipodrom. Incepand cu anii ’50, statul roman a vazut in cai doar carne de facut salam. Nici dupa Revolutie hipismul nu a iesit din coma. Acum, doar cativa crescatori de cai mai incerca, cu ultimele forte, sa se lupte cu birocratia, cu lipsa medicilor specializati pe cai si a concursurilor si cu indiferenta statului. Sperand ca, macar peste cativa ani, Romania sa se poata lauda ca are si ea o echipa olimpica.
In tribuna hipodromului se puneau la cale marile afaceri si aliante politice, se etalau cele mai elegante tinute, se planificau casatorii. Se castigau averi intr-o clipa, la fel de repede precum te vedeai complet saracit. In anii ’30-’40, hipodromul era locul in care protipendada, dar si amatorii de castiguri usoare, stateau cu orele, asemenea occidentalilor de acum, clienti fideli ai cluburilor exclusiviste. Acum, cursele de cai sunt doar in amintirile celor care au stat cu sufletul la gura, in tribunele hipodromului de la Baneasa sau in cel pe care acum sta, ca un mastodont, Casa Presei, in asteptarea rezultatelor curselor de cai pe care pariasera. In locul fostelor grajduri s-au ridicat farmacii, depozite, tot felul de cladiri. A fost de-ajuns ca prin anii ’50, Bucur Schiopu, ministru al Agriculturii din acele timpuri, sa elaboreze o teorie prin care sa aseze pe un piedestal tractorul si sa se descotoroseasca de rasa cabalina. In numele progresului, zeci de mii de exemplare au luat calea abatorului. Nu au trecut decat vreo 10 ani, timp in care au realizat ca pierdusera o mina de aur. Tractoarele lor mult laudate scrasneau din toate madularele pe drumurile abrupte de munte. Si-au amintit de calul umil si docil, bun la toate, cand vine vorba de tras in jug, si au reinfiintat hergheliile. Declinul insa nu a mai putut fi tinut in frau.
„NU AVEM DOCTORI, NU AVEM POTCOVARI BUNI, STATUL NU SE IMPLICA!”
„Bucurestiul este singura capitala europeana din lume care nu are nici un hipodrom”, ne spune fostul calaret al Clubului sportiv Dinamo, Ionel Bucur. Statul roman si-a luat mana de pe coama cailor de rasa, iar cele doua cluburi sportive abia mai respira. „Caii sunt imbatraniti, nu sunt bine ingrijiti, pentru ca nu se aloca banii necesari.” Iar calaretii intra slujbasi la oamenii instariti care au vazut in calul de rasa diamantul inca neslefuit, oferindu-si serviciile. Asa a ajuns Ionel Bucur sa se reintoarca din Germania, raiul cailor de rasa, si sa lucreze ca antrenor si calaret pentru primarul comunei Selimbar din Sibiu, Dan Maricuta, detinator a 35 de cai adusi din Germania pe zeci de mii de euro bucata. Clubul Sportiv Municipal Sibiu nu mai detine nici un exemplar. Grajdurile clubului au fost inchiriate de edilul comunei, dar si de alti afaceristi din zona care au hotarat sa isi tina caii acolo. „Daca nu am fi noi cu caii, grajdurile ar fi fost cu siguranta desfiintate. De fapt, ei de multa vreme planuiesc sa construiasca aici blocuri. Mare pacat, mai ales ca cei mici, practic, nu au unde sa invete calaria. Si de aici si lipsa de performanta”, spune cu parere de rau, fostul calaret. De-a lungul timpului, Bucur a reusit sa adune in grajdurile sale opt cai de rasa. Vitaminele, medicamentele, gelurile cu care intretine caii, pe toate le ia din Germania. Daca se intampla cumva sa i se imbolnaveasca vreun cal, necazul nu mai poate fi remediat nicicum. Animalul este condamnat la moarte. „Anul trecut mi-a murit un cal pe care dadusem 35.000 de euro. Doctorul nu a stiut ce sa-i faca. Noi nu avem potcovari buni, ingrijitori, nu avem sponsori, iar statul nu se implica cu nimic. Eu nu am primit niciodata nici o subventie de la stat, nici un sprijin. De ani intregi merg in gol. La competitii ajung tot pe banii mei. Dar microbul mi-e in sange”, spune calaretul si zambeste trist.
CALARETII CLUBURILOR IN SLUJBA PARTICULARILOR
Radu Ilioi a trait de mic printre cai. De la varsta de 10 ani struneste animalul, a activat 12 ani la Clubul sportiv Steaua, a castigat nenumarate premii nationale si internationale, pana cand, treptat-treptat, mai toate cluburile sportive de la Bihor, Oradea, Cluj, Iasi, Craiova, Lugoj, Ploiesti fie s-au privatizat, fie au fost desfiintate. Sistemul de crestere si de intretinere a cailor de rasa, bine ticluit si pus la punct din Germania, l-a facut sa ramana pentru doi ani jumatate acolo. Atunci a vazut cum statul ofera subventii fiecarui detinator de pasune, pentru a-l impulsiona sa duca mai departe traditia animalelor de rasa. A constatat ca nu e taran care sa nu aiba doi-trei cai de rasa pe batatura, „in trei-patru sate nemtesti se gasesc mai multi cai decat sunt la noi in toata Romania”, spune calaretul, in timp ce mangaie coama calului Anareno. Radu Ilioi are trei cai. Restul exemplarelor de care se ocupa sunt ale primarului din Selimbar, aproape singurul din tot orasul care nu a abandonat cursa cresterii cabalinelor de rasa. „E nevoie de aproape 400 de euro pentru a intretine asa cum trebuie un cal, cum este Anareno, de exemplu. Calul care participa la curse are nevoie de suplimente nutritive, de o ingrijire speciala”, povesteste instructorul. Primarul Maricuta are grija ca animalelor sale sa nu le lipeasca cel mai bun ovaz, fanul, lucerna proaspata, gelurile cu care se ung picioarele cailor, spray-urile contra mustelor, iar luciul coamei este asigurat de niste sampoane speciale. Ba mai mult, ultimul trend in lumea armasarilor este patura electrica, pe care edilul comunei a dat peste 2.500 de euro si care maseaza muschii cailor cate 10-15 minute. Iar performantele armasarilor nu se lasa asteptate. Cel mai valoros exemplar pe care l-a avut primarul Maricuta a fost Champagne, un armasar adus din Germania si provenit dintr-un tata dublu campion olimpic. „Colica insa l-a rapus in numai sase ore. In Romania nu exista nici un spital in care sa se opereze caii. Daca Champagne ar fi fost in Germania, acum ar fi fost viu”, isi arata mahnirea primarul. „La Cluj exista un spital in care este amenajata o masa de operatie, unde s-a investit pentru aparatura necesara unei interventii chirurgicale la cal. Nu s-a facut niciodata vreo operatie. Eu am facut scoala acolo, dar in orele de practica nu am asistat la nici o operatie. E o mare lipsa de dezinteres, medicii se rezuma sa opereze un caine, o pisica si atat. A trebuit sa fac doua specializari in strainatate pentru a ma perfectiona pe cai. Iar banii pe care i-am scos din buzunar nu au fost deloc putini”, spune medicul Gheorghita Duca, cel care se ocupa de avutia primarului. „De cele mai multe ori, cand ni se imbolnaveste un cal trebuie sa-l ducem fie la clinica din Ungaria, fie in Germania. Deja ne cunosc cei de acolo. Ne costa foarte mult, chiar si 7.000 de euro spitalizarea, transportul, tratamentul, operatia”, completeaza Ilioi.
CALITATEA CONCURSULUI LASA MULT DE DORIT
„Un cal care promite performanta trebuie sa aiba amplitudine, largime. Ne uitam foarte bine la cum este prins gatul de trunchi, de cap, picioarele trebuie sa fie drepte si cel mai important este, poate, temperamentul. Calul trebuie sa fie calm”, ne explica Ion Tamaian, proprietarul unui atelier de sticla din Selimbar, dar si un impatimit al cailor de rasa. Pana acum cativa ani, a avut opt exemplare din rasa Hanoverian. Acum, a ramas cu trei cai. Pick Magic este armasarul cu care se mandreste cel mai tare, desi cu Condor, un alt cal de 5 ani, fiul sau, Ionut, a castigat nenumarate competitii. „Pick Magic a fost in lotul national, a participat la balcaniada, unde a luat locul 3, doar pentru ca a sters o bara, desi, ca timp, a fost pe primul loc. A fost o perioada in care l-am dus la o baza sportiva din Bucuresti. Din neatentia calaretului, si-a fracturat piciorul. Medicii romani, in loc sa-l tina la repaus, i-au fortat si mai mult glezna. Din zi in zi era mai rau. De obicei, caii se impusca sau se adorm, noi nu am putut. Am fost cu el la clinica din Ungaria. Inutil. Acum, foarte rar mai este calarit. Schioapata. A stat noua luni cu piciorul in ghips, timp in care nu s-a culcat”, povesteste Ion Tamaian. E hotarat sa renunte in a mai face performanta. Lipsa vreunui ajutor de la stat, a medicilor l-au facut sa dea inapoi. „Competitiile sunt rare si la distante foarte mari. Ne costa enorm de mult drumul, cazarea, intreaga pregatire pentru o competitie. Ultima oara cand am fost la un concurs, acum cateva luni, m-am intors foarte dezamagit. Totul arata deplorabil. Calitatea concursului lasa mult de dorit”, povesteste fiul sau Ionut, care, de la 12 ani, a adunat in dulapul din camera sa zeci de medalii si de trofee. „Am pornit cu sperante mari. Mi-am dat seama, pe parcurs, ca suntem departe de lumea occidentala. Iar incercarea mea de a face ceva in acest domeniu nu este profitabila. Din contra. Am crezut ca, o data cu legea calului, ne va fi mai usor. Ganditi-va, pentru a obtine subventii pentru un cal, trebuie sa duci un pachet intreg de facturi, pana si factura de la fanul pe care il dai calului. Eu, daca il iau de la un taran, nu imi da factura sau daca paste pe pasunea mea, ce fac? Am depus intr-un an cerere de obtinere de subventii de la stat, nu am primit nimic”, isi arata dezamagirea cel care de mic a iubit si a ingrijit aceste animale. Ion Tamaian isi aminteste ca dragostea sa pentru cai a luat nastere tot in copilarie, cand cei opt cai ai familiei au luat drumul CAP-ului. „A scapat o singura iapa, Floriana. Am lasat-o singura pe camp si comunistii nu puteau sa o prinda. Noaptea venea acasa pe ascuns si o bagam in grajd, prin spatele curtii. Un an si ceva am ferit-o de cooperativa in felul acesta. Ceilalti cai ajunsesera pielea si osul, erau nemancati si neingrijiti”, deapana amintirile barbatul. Se gandeste sa faca o baza de agrement, unde sa poata veni copiii dornici sa invete calaria la preturi mici. Considera ca atata vreme cat statul nu se implica, hipismul, competitiile vor muri treptat-treptat. Iar cei cativa oameni de afaceri care mai au cai de rasa vor renunta, de-ndata ce profitul va intarzia sa apara. Mai ales ca in lipsa competitiilor, pretul unui cal cu greu poate fi stabilit. Valoarea sa creste o data cu numarul concursurilor castigate.
Un pret record pentru Romania s-a obtinut in 1994, cand italienii au oferit pe calul Naum, de la Steaua, 240.000 de dolari. „Fiind considerat mijloc fix, nu au putut sa-l vanda”, isi aminteste Radu Ilioi. Acum, grija cea mai mare a putinilor crescatori de cai este sa sporeasca valoarea cailor lor, prin cat mai multe competitii castigate. Si asta repede, ca nu cumva vreo boala naravasa sa se lipeasca de ei si, in lipsa medicilor, sa-i omoare. O data cu caii, piere si profitul de zeci de mii de euro.
„Nu cred ca vom reusi sa ne redresam vreodata!”
Potrivit afirmatiilor presedintelui Autoritatii Hipice Nationale, Robert Bartha, „doar 1% din totalul cailor din tara noastra sunt de rasa”. Explicatia vine imediat: „Caii au disparut o data cu nationalizarea”. Si cum am putea sa indraznim sa ne mandrim cu participarea cailor nostri la olimpiade, cand „unui crescator de cal de rasa statul ii acorda de la anul, intre 100-150 de euro pe an pe un cal”, in conditiile in care ingrijirea unui cal costa peste 300 de euro lunar. Subventii de la stat primesc acum doar 600 de capete din sectorul privat, (desi numarul total al cailor de rasa detinut de proprietari este de peste 8.000) si 1.600 de capete din sectorul de stat (12 herghelii). In Romania sunt 35 de cluburi sportive, niciunul de stat. „Avem 35 de herghelii, dar caii sunt imbatraniti, nu mai au performante. Suntem campioni mondiali doar la atelaje de doi cai”, spune Robert Bartha. Tot noi suntem campioni si la cel mai mic numar de calareti acreditati pe care ii are o tara europeana: 60-70, in conditiile in care Franta de exemplu are peste 200.000. „Hipodromurile sunt lasate la mila Domnului. Suntem cu peste 50 de ani in urma fata de celelalte tari europene la acest capitol”, spune Bartha. Vinovati, in viziunea presedintelui sunt „analfabetii de la Romsilva care gestioneaza caii de rasa. Nu-si fac treaba, interesele politice sunt uriase, iar in situatia asta nu cred ca vom reusi sa ne redresam vreodata”.
Sursa: Jurnalul National
