Cand am trecut pe langa ea, nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. Am oprit. Am intors masina si m-am apropiat incet, privind ca spre o aratare imposibila. Ea era acolo insa, reala, in carne, oase si blana, cu fruntea strivita de roata unui sofer grabit. Grabit cum sunt astazi mai toti cei aflati la volan. „Un amarat de caine!”, isi va fi spus acesta cand a lovit-o.
Asta daca, in acea secunda tragica, vitezometrul ii va fi permis aruncarea privirii spre marginea drumului. „Un amarat de caine”, binecunoscuta spusa de om, incarcata cu „firesc” dispret, ca si cum viata unui caine valoreaza mai nimic fata de pretul unor minute de drum. Castigate si irosite la prima bodega.
Ranita de moarte, se stinsese la limita ierbii, dupa ce, tarandu-se cu ultimele puteri, trecuse soseaua. Pe asfalt, o pata mare de sange inchegat insemnase locul raului, dara rosie si uscata marcandu-i apoi ultimii metri de chin.
Chinul ei incepuse insa mai de mult. M-am intrebat ce cauta ea, vidra matura, in plin trafic rutier. Nu departe am aflat si raspunsul. Paraul, candva mare, bine populat cu peste, era acum aproape sec. Un fir de apa, anemic, fierband parca in caldura amiezii, se prelingea sovaitor peste pietrele vechi, incarcate cu o mazga cafeniu-galbuie – semn de eutrofizare , ocolind anevoie gramezile de carpe si „pet”-uri ce stapaneau albia. In buza malului, o tabla ruginita, veche de cand lumea, avertiza anacronic si ridicol: „Pescuitul interzis”.
Din sat am aflat ceva mai multe. Paraul, limpede spre izvoare, fusese zagazuit pentru alimentarea cu apa de uz menajer a locuintelor. Treaba a mers cat a mers, dar, de vreo doi ani, afluentii marunti au secat si apa s-a imputinat intr-atat, incat pentru intretinerea cursului n-a mai ajuns. Iar din pestii de altadata, mrene si cleni dolofani, n-a ramas decat amintirea. Cat despre albie, roasa adanc, marginita de pamant rosiatic, ea devenise pe toata lungimea satului doar o pubela rau mirositoare.
Nu departe, undeva in malul insetat, fusese casa vidrei moarte. Acolo venise ea pe lume, paraul fiindu-i deopotriva adapost si camara. Dupa cum fusese adapost si camara a parintilor ei. La randul sau, adusese pe lume pui si scancetul lor infometat o obligase la alergatura. Dar nu mai era stradania ei fireasca, de vidra, asemenea unei unde cafenii, impletita cu undele limpezi, stiuta spaima a pestilor. Cele cateva broaste si pescutii cat degetul – din maruntele bulboane cat batista nu mai ajungeau gurilor de hranit. Campul, curtile, satul intreg ajunsesera terenul ei de vanatoare. Teren de cersit si, mai mult, de hotie. Nepotrivit intrutotul acelor labe scurte cu degetele palmate, predestinate inotului.
Coborata in moarte, am privit-o de aproape. O faptura acvatica perfecta, intruchipand armonia generatoare de vieti a Pamantului. Acolo insa, pe asfaltul incins, aparitia ei imi paruse dintr-o data la fel de stranie ca acea a unui extraterestru.
Dincolo de sosea am descoperit ispita spre care o chemase moartea: vreo doua hectare de ses, coplesite de betonul unui abator. Langa gardul spart, dospeau la soare, revarsate si chematoare, pubelele cu resturile animalelor sacrificate acolo.
Sursa: Jurnalul National
