Crima despre care veti citi in randurile ce urmeaza a fost savarsita cu cruzime fara egal, intr-o padure din Romania. Probabil ca, daca ucigasul nu s-ar fi laudat prin carciumi cu isprava sa, daca nu ar fi aratat prietenilor cadavrul victimei, daca nu i-ar fi poftit sa se ospateze din maruntaiele ei, crima ar fi fost una perfecta. Nimeni n-ar fi sesizat disparitia, nimeni n-ar fi dat victima in urmarire generala. Iar faptasul, om la locul lui, cu familie, cu slujba, cu statut social bine definit, ar fi scapat nepedepsit. Ca multi altii. Pentru ca, pe intinsul tarii, in locurile batute doar de hoti, de braconieri si de jivine, au mai ramas multe omoruri cu autor necunoscut.fiara si salbaticiunea

Civilizatia si progresul au imbunatatit gospodarul de la munte: poarta bluginsi jegosi, votca ieftina si tigara nu-i cad din mana, iar posesia unui TAF poate fi aspiratia lui suprema. Daca mai are si arma de vanatoare, „Muta” – adica padurea, cum o alinta silvicultorii pe cea care isi suporta uciderea in tacere – devine pentru el un sac fund. Omul a invatat cuvantul „profit” si din cauza acestei iluminari e mereu ursuz. Fata de hotia celor care au reusit – „baroni locali”, afaceristi verosi si „hotiide politicieni” – purtarea sa i se pare absolut onorabila si omul face totul spre a izbandi, convins fiind ca nu ia de la nimeni nimic. Doar padurea si dobitoacele dinauntrul ei, „le-a dat Dumnezeu, nu le-a pus nimeni cu mana lui”. Iar a ravni si a lua de la bunul Dumnezeu nu e pacat, cele zece porunci privindu-l doar pe „aproapele tau”, „omul”.

Vasile Scorbure, gospodar bucovinean, plecase in zori pe TAF-ul sau la padure. Toamna ruginise fageturile aprinzand flacari de arama in valurile de molizi. Asternute ca o catifea neagra si grea peste obcini, in dimineata aceea fara vant ele pareau o mare impietrita. O mare pasnica, chematoare si enigmatica. Tanarul nu avea insa ochi pentru astea. Se grabea, asa cum o facea ori de cate ori lua carabina cu el. Avea sa lase TAF-ul la furca paraielor si, cu pasi furisati, avea sa se strecoare spre culmea dincolo de care cumpana apelor coboara spre Sucevita. O postata cu merisor de munte se afla sub varf si poamele acestuia, piscate de bruma, moi, gata sa se scuture la prima atingere, inchegau inca un covor rosu si dulce. Intr-acolo isi purta Vasile gandul si in cel mult o jumatate de ceas avea sa-i ajunga in margine.

Pe varful Bobeica rasaritul pusese zgarcit o cusma de aur rece. De sus vaile se vedeau inca ingropate in umbra. Nehotarate, caierele de ceata se zdrentuiau fara incetare in ferastraiele molizilor care, strabatand bura, pluteau ici-colo asemenea unor unor departate insule impadurite. Ceresti si de neatins.

Ajuns in buza povarnisului, batranul urs se intoarse spre Soare. Se indestulase cu merisoare noaptea intreaga si, oprit acolo, se supunea unui stiut ceremonial. Astepta intotdeauna ceasul acesta ca pe un dar cuvenit, inainte de a se infunda in umbra sihastriilor o data cu ziua. In pieptul lui larg strangea caldura pret de cateva clipe si razele astrului, impletite in cafeniul blanii, pareau multumite si ele de rostul gasit, trezindu-i in coama scanteieri carunte. Statu o vreme nemiscat in baia de lumina, cu botul ridicat, inchizand ochii de bine ce-i era, atent la vestile pe care palniile urechilor si tremurul narilor i le aduceau din fuioarele nevazute ale vazduhului. Era dimineata, era pace peste cuprins, se odihnea pana si vantul. Poate tocmai de aceea nu avea cum afla de mogaldeata care se apropia pe furis, itindu-se inca departe, printre molizi.

Vasile zarise ursul de indata ce isi ridicase ochii spre poiana. Doar stia ce cauta… Bucuria il cuprinse ca un val: ursul cel mare era acolo! Pentru el pornise cu noaptea in cap si cu frica de braconier in inima. Il intalnise prin iulie intr-un zmeuris vecin, dar atunci era fara pusca. Si nici n-ar fi meritat sa-l doboare fiindca pe blana rara, asa cum e vara, n-ar fi luat cine stie ce bani. Acum era altceva, era pregatit, iar carabina noua il gadila in palme. Urca iute, stapanindu-si cu greu rasuflarea, de parca ursul i-ar fi putut-o auzi de la distanta aceea. Calca grabit, fara a mai alege locul si nu-si mai lua ochii de la salbaticiune, temator ca dintr-o clipa intr-alta vantul s-ar putea porni dinspre vale, tradandu-l. Iar ursul, odata speriat, n-ar fi avut de facut decat cinci-sase pasi spre a scapata peste culme. I se paru mult ocolul unui brad cazut, care ii zadarnici urcusul, astupandu-i cateva clipe si vederea prazii. Dar ursul era tot acolo. Se linisti si, rezemat de cioata arborelui, isi ingadui sa rasufle. Stand, isi limpezi gandurile: va trage din acel loc. Cam departe, dar luneta si calibrul armei il vor ajuta. Terenul deschis in care ar fi trebuit sa se apropie l-ar fi condamnat la mers nevolnic, pierzand secunde scumpe. Si apoi, pe cioata inalta isi putea sprijini bine arma.Va slobozi la sigur.

Trase piedica, isi tufli palaria pe crestetul trunchiului si aseza arma deasupra. Privi peste luneta spre salbaticiune, dar coada ochiului prinse in cetini o clatinare: vantul! Il si simti in ceafa, intetindu-se scurt. „De ce m-am temut, n-am scapat” gandi. Ingenunchie grabit si ochi. In cercul lunetei tremurara pe rand radacina unui molid scos de furtuna, asemenea unei maini descarnate ridicate spre cer, frunze rosii de zmeur si, in sfarsit, ursul: luminat, ca imbracat in aur, cu capul spre vale. Ii arata ceva din flancul stang, prea putin pentru a pune bine focul, dar nu avea de ales: cetinile se leganau, iar ursul parea ca pipaie cu narile orizontul. Vazu crucea lunetei dansand intre botul si salele animalului si intelese ca nu s-a odihnit destul. Gafaia inca, pesemne si de incordare. Trase aer adanc, o data, de doua ori, insuruba patul armei in umar si, cu tot neastamparul reticolului, apasa tragaciul.

Impuscatura sparse vazduhul, haulind peste codri. Ursul cazu scurt, si prinse sa se rostogoleasca in abruptul povarnisului. Prin luneta il vazu oprindu-se in radacina bradului smuls. Ii deslusea bine capul si greabanul. Nu mai misca. Porni spre animal in fuga, cand, neasteptat, urletul acestuia ii sfredeli pieptul. Privi la deal: nevolnic, ursul se tara spre padure. Ridica iar luneta si il vazu bine: se agata cu brancile de pamant, tragandu-si inainte masivul trup, asemenea unei soparle groase si neputincioase. „L-am lovit in spinare, isi spuse. De-acum, al meu e… N-are unde se duce.” Mai facu cativa pasi, ochi si slobozi alt foc. Un urlet nou, bolborosit, se ridica din gatlejul salbaticiunii, legat de pocnetul armei. „Acum moare sigur” gandi Vasile, dar, ca trezit de glont, ursul inainta si mai abitir spre adapostul cetinilor. Pasea doar cu brancile, in vreme ce labele dinapoi, moi si neputincioase ii urmau trupul ca agatate de el. Nu ii desparteau mai mult de o suta de pasi cand al treilea glont porni catre incapatanata prada. Alt urlet, prelung de data asta, urmat de alta stradanie intetita spre codru. Dintr-o data vanatorului i se strecura indoiala. Mai avea numai doua cartuse in magazia carabinei. „Daca mai urla mult, cine stie ?… Aude careva, vine aici si dau de dracu’. Trebuie sa trag de aproape”, hotari urcand hulpav, cu inima gata sa-i sparga pieptul. Duse arma la umar doar cand deslusi bine ochii animalului, oprindu-se ostenit la o aruncatura de piatra de el. Gafaia inca, dar nici vreme nu era. Trase o data, manevra pripit inchizatorul, ochi gatul ursului si-i trimise glontul. Ultimul. Abia cand acesta isi intoarse capul, privindu-l in ochi, simti vantul ca o mana de gheata pe fruntea asudata. Se uitara unul la altul indelung. O liniste grea se lasa intre ei, asemenea unei stavile de neputinte. Unul nu putea muri, celalalt nu putea omori.

„Bine era de nu lasam toporul in TAF”, bombani omul, cand, infricosator, ursul se salta in puterea brancilor, inaltandu-si umerii cu o vigoare nebanuita. „Dar nici cu toporul n-as avea ce-i face”, isi mai spuse si, dintr-o data, ochii ii stralucira bucurosi. Luminat de un gand, se intoarse, luand-o la goana spre vale.

Ursul nu mai intelegea nimic. Ramasese singur, chiar pe cand se pregatea sa isi infrunte dusmanul. Acesta ii facuse raul, trimitand traznetul asupa lui si fugise apoi. Isi simtea trupul imputinat si o slabiciune amarnica il cotropea de la o clipa la alta, mai mare decat durerea. Acolo insa, in lumina, nu mai putea sta. Se incorda in gheare, lunecand la vale. O data, inca o data, pana cand ajunse in iarba unui drumeag vechi, ramas de la exploatare. Porni pe el anevoie. Pana in marginea padurii avea sa se chinuie, dar de acolo povarnisul urma sa il ajute sa coboare la parau. Apa, stia bine, alina, da putere, vindeca. Dar dinspre vale razbatu un zvon catranit si, in cotul drumeagului, zari de indata uriasa aratare care, mugind, inainta spre el. O stia. O mai vazuse umbland prin codru si ii cunostea puterea. Intinse brancile grabit, castigand un pas, altul, altul…

Ridicat in picioare in cabina TAF-ului, Vasile vazu ursul si intelese ca n-are vreme: trebuia sa il ajunga inainte de a scapata intre arbori. „Bine ca macar a coborat la drum” gandi, ridicand lama masinariei, ca sa nu-l incurce. Apasa la podea acceleratia, rotile smulsera cateva glii, aruncandu-le in aer si taraboanta prinse viteza pe loc drept. In cateva clipe tabari spre salbaticiunea care insa apucase pe clina. Cu o sfortare peste masura animalul se pravali printre molizi si masivele roti cu creste ii trecura la o palma de labele dinapoi. Se rostogoli spre parau, cu puterile fricii in trup, amestecand urlet si geamat de durere. Dar Vasile nu se lasa. Baga in marsarier si, invartind nebuneste volanul, isi infipse tractorul in padure cu precizie de meserias. Ursul era jos, aproape de apa. Deslusi la repezeala culoarul bun si porni la vale. Tractorul luneca scurt peste pamantul ud, proptindu-si lama intr-un fag subtirel. Accelera iar si trunchiul se franse. Nu-l mai oprea nimic acum si nici ursul n-avea unde se mai duce. Sta resemnat in parau, in apa de o palma. „Ii stric blana de ma sui pe el… Trebuie sa-l prind cu roata din dreapta si sa-l apas incet cu lama”, isi zise vanatorul. Si porni spre animal cu luare aminte.

Cand vazu aratarea atat de aproape, ursul recunoscu si dusmanul care o calarea. Dadu sa treaca albia, dar prundisul afanat ceda sub gheare, zadarnicindu-i inaintarea. Auzi mugetul masinariei intetindu-se si o zari ridicandu-se deasupra sa, inalta si si amenintatoare. Dar el nu ceda fara lupta. Sprijinit in branca dreapta, se intoarse spre ea cat putu si astepta. Vazu roata uriasa cum, fara durere, ii striveste picioarele. De sus, lama plina noroi se lasa spre el, necrutatoare. Cand ii veni bine, o lovi fulgerator cu branca stanga. Ghearele lunecara, lasand urme stralucitoare in tina uscata. O mai lovi o data, inclestandu-si apoi falcile pe buza ei groasa. O musca iar, cu toata puterea, si pocnetul dintilor lui franti ii sfredeli crestetul. O scapa din gura, fierul se ridica si, dintr-o data, se prabusi asupra lui, ca scapat din vazduh.

„Astia mor greu… Mor incet, ca oamenii” – bombani vanatorul. Trase mai cu putere maneta si privi peste marginea lamei. Ursul nu mai misca. Zacea cu botul in prundisul albiei si un fuior de sange i se prelingea din gura, impletindu-se aprins cu unda limpede.

P.S. Din motive impuse de cercetarea penala a acestui recent si crud caz de braconaj, numele faptuitorului si toponimele au fost modificate. Din nefericire, in inevitabila Romanie reala aceste intamplari sunt frecvente, nestiute si nepedepsite.

Sursa: Jurnalul National

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here