Alexandru Tomescu este un roman de exceptie. In 1985, la doar 9 ani a sustinut primul concert la vioara in calitate de solist al Orchestrei Simfonice din Constanta, debutul fiind urmat de un prim turneu in strainatate, in Germania si Austria. Statutul de „copil minune” a fost confirmat ulterior, pe 4 continente si in 36 de tari, obtinand peste 100 de premii I nationale si 26 de premii internationale de prestigiu. In 2007, a castigat dreptul de a concerta timp de 5 ani la celebra vioara Stradivarius Elder-Voicu. Cifre. Date statistice. Care nu spun mai nimic despre omul Alexandru Tomescu.
Iar calitatea unui om se dovedeste in deciziile lui asumate in momente critice. La sfarsitul saptamanii trecute, Alexandru Tomescu a fost invitat, alaturi de pianistul Toma Popovici, sa concerteze la Balul Operei de la Cluj. Cu putin timp inainte de concert (dupa cum ati putut citi deja la colegul de platforma Eugen Istodor), Alexandru Tomescu a aflat ca unul dintre principalii sponsori ai evenimentului este compania canadiana RMGC (cea care intentioneaza sa exploateze aurul de la Rosia Montana).
Asocierea numelui lui cu aceasta companie venea in contradictie cu propriile principii de viata. Si avea de ales: sa renunte la concert, dand peste cap munca organizatoritorilor, ori sa cante impotriva convingerilor lui. Teribila alegere pentru un artist, pentru ca, dincolo de organizatori, in sala se aflau cateva sute de clujeni care dorisera sa-l asculte. A optat sa cante, asumandu-si insa, in mod public, disocierea de numele companiei. Mai mult, impreuna cu colegul sau de concert, au anuntat ca vor dona intreg onorariu al serii Campaniei „Salvati Rosia Montana”. Inainte de primele acorduri ale celebrei Stradivarius, Alexandru Tomescu a ridicat sala Operei clujene in picioare, in ropote de aplauze. Apoi, a „vorbit” vioara.
***
La finalul serii, Alexandru Tomescu mi-a impartasit, simplu, gestul lui: „Nu ne-a fost usor. Am discutat insa cu Toma Popovici si am spus ca doar o disociere declarativa nu e suficienta. De aceea, in semn de solidaritate cu cei care lupta pentru salvarea Rosiei Montane, am decis sa le donam onorariul nostru. Pentru mine este un gest de normalitate, o continuitate a ceea ce fac eu de cand ma stiu – sustinerea cauzelor ecologice si, mai ales, de salvare a patrimoniului cultural”.
Si un ultim amanunt. Am amanat publicarea acestui text asteptand reactia mass-media, care a avut zeci de reprezentanti la Balul Operei de la Cluj. Cu exceptia unei stiri in „Adevarul” si a catorva mentionari in publicatii online locale din Cluj, momentul a fost „scapat”. Un gest de normalitate a unui roman de exceptie nu reprezinta pentru restul presei o stire.
